BIFURCAŢII. Note de lectură. O carte despre televiziune
- 28-02-2014
- Nr. 712
-
Liviu ORNEA
- Rubrici
- 4 Comentarii
Impunătoare cartea lui Alexandru Matei, O tribună caprivantă (Curtea veche, 2013), despre istoria TVR! Carte solidă, rod al unei munci de documentare impresionante. O carte cu foarte puţini antecesori, venind aproape pe tărîm virgin – eseurile despre televiziune ale lui Bogdan Ghiu, de exemplu, nu istoria TVR o vizează. Cercetare academică prilejuită de o bursă postdoctorală a Universităţii din Bucureşti, volumul abundă în note şi trimiteri bibliografice, dar se vrea şi reuşeşte să fie accesibil publicului larg (de altfel, nu e publicat într-o colecţie academică specializată). Ar fi fost, poate, bine ca autorul să se păstreze în limitele limbajului colocvial, dominant în carte, şi să evite programatic limbajul de specialitate. Pe de altă parte, constrîngerile contractuale ale bursei au impus publicarea cărţii în timp foarte scurt, de aici unele imperfecţiuni de redactare (repetiţii, de exemplu). Cartea stă mărturie pentru erudiţia de invidiat a lui Alexandru Matei, cunoscut, mai ales, ca eseist şi specialist în literatură franceză contemporană, erudiţie care-i permite multiple incursiuni în domenii mai mult sau mai puţin apropiate obiectului său de studiu, lansîndu-se în consideraţii de ordin antropologic, sociologic, politic, de istorie a culturii… Şi multe dintre consideraţiile autorului sînt extrem de incitante intelectual, deschizătoare de drumuri […]
cu toate ca nu am citit cartea: io mi-s un tanar caruia nu i-a trecut pan cap sa plece, vreodata, din tzara, la sfarshit de ani ’70. Ca, o chiar declar. Nu i-a trecut, niciodata, pan cap, sa plece din tzara, in anii ’80 &-a plecat in ’92, vazand ca nu are cum sa fie mai bine, mai corect, mai cinstit decat pan ‘nainte. Vazand ca o alta gashca chiar prelua franele. Ca mine-s mai multzi, cred ca zeci da mii…
Ca, noi (ma rog, io), nu fuseram crescutzi in ideea ca o vila &-un mertzan ti chiar fac chiar *om* – scuze editorului pantru aceste stelutze…
Ca, noi chiar crideam ca-i mai fain sa fii cinstit etc. etc.
Vorba aia: ethos & ethos. La ani, dupa ani. Unii (putzini) dintre noi, o credem sh-acuma: ca, mai bun e-un nume bun decat un gipan &-o vila. Altzii? Colegi d-ai mei? Numa’ la ban viseaza shi, *nu il au*…
Generalizarile sunt intotdeauna *riscate*: omenii-s diferitzi, vor, fiecare, ( chiar cum sunt croitz’ danshii), diverse chestii de la viatza.
Mie unuia, din televiziune, nu-mi pasa decat de Martzi (Teatru), Miercuri (TeleCinemateca) shi Sambata (TeleEnciclopedia), ca sa va o spui p-a dreapta.
Cele bune,
Nea Marin
As fi vrut sa spun ceva despre cronica de mai sus. Dupa mine: de-sa-var-si-ta ! Observatii de fond. Intru totul in consonanta cu ceea ce am gandit la explorarea cartii. Cronica a atins, mi se pare, exact punctul vulnerabil al cartii, „premisa lui iluzorie”, o anumita incongruenta dintre tipul de abordare anuntat si cel oferit. In muzica, ar fi vorba de o nepotrivire tonala, cand o compozitie se vrea un oratoriu, dar se aleg mijlocele unei sonate, sa zicem. Lubia ideologica a cartii (care mi s-a parut destul de importanta), aici, in Bifurcatii este deosebit de gentil si de onest tratata.
Multumesc pentru recenzie. Simt ca ai mai fi avut de scris – dar stiu obiectiile tale. Sigur ca orice tinar roman are oricand motive sa plece in Vest – asa dupa cum unii vor avea mereu motive sa ramana. Problema cenzurii e insa, cum bine spui, mult mai complexa. Ea trebuie judecata atat in raport cu cenzura presei din epoca, cat si cu comportamentul societatii intr-un regim socialist. Dar ceea ce vreau eu sa spun – si repet – este ca, vreme de cativa ani, putini, e drept, am asistat, si prin televiziune, la un proces de re-europenizare a culturii de masa romanesti, si nu numai a celei de masa. Pentru orice descriere adecvata, insa, trebuie sa avem in vedere dinamica atat a comparatului cat si a comparantului. Dar acum nu vreau sa ma intind mai mult. Multumesc inca o data.
nu-tzi pot (nicidecum) raspunde tzie, badie, acestui material. Ti god sa ma chiar scuzi…
Raspund, insa, celor catziva inshi carora le ramasei dator de data trecuta. Ca-i respect pi tatzi.
Lui ”cititor simplu” ii scriu: totushi, ca vazui ca va framanta problema ”prizei” (desigur, d-a cetitoriului), cum e chiar normal, io va intrebinsa, cam asha: din punctul de vedere *al cetitorului* – sa ma scuze domnu’
editor ca pun stelutzele alea: cam ce credetzi Dvs. c-ar dori de-a ceti *cetitoru’* (amator, desigur, p-acilea, ca *shi Dvs.*, literatzii suntetzi ”amatori” pan nu-sh cate segmente de ”cultura”): credetzi, adica, Dvs., cum ca ”amatoru’ ” chiar *vrea* d-a ceti chestii da *din astea*?
Poate, poate, insa, ca avetzi chiar dreptate: cum ca *profesionishtii aia*, cari ni scriu (in aceasta revista de *popularizare* a culturii) *nu au un alt debusheu*.
In care caz, imi pare chiar rau pentru danshii.
Dar, se prea poate: cum ca, adica, se scrie *pentru* sfertodoctzi (ca mine! – ca, zau!, fara de nici un fel da gluma, ma *chiar diclar*).
In care caz, ma cam cam scuzatzi, abea d-atunci Dvs. avetzi vreo problema…
Ca, *nu le potzi avea pe amandoua*: s-ai & cetitori (ca, ma *videtz’* cum sunt) & s-ai & ”shtaif”.
E, desigur, o problema care ma chiar *mananca* chiar pe mine. Io, insa, m-am *chiar dumerit*: c-atunci cand scriu d-ale ”mele”, am 5 cetari. Cand scriu p-acilea, ma ceteaza ”mai multzi”.
Mai *muuulta lume* ne-ntzeledge chiar frustrarea: c-atunci cand ”stai” trizacidianilaosinguranotadedouapaginele & ti ceteaza *zero*, itzi cam ”vine” sa scrii pa la mazeta…
Dar hei, frustrarile astea le-avem cu totzii. Io dintr-un alt punct de vedere scriam.
Shi, va respect pe *totzi*, bre. Mai ales pe *tine*, ”riscatule”. Ca shtiu cat e de *greu* d-a scrie *cu noima*. Shi, hai, datz’ pan’ mine acuma.
Nea Marin