Un lunetist cel puţin atipic

Dacă despre Apropierea, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari din 2010, se poate spune, cu unele rezerve, inevitabile pînă la urmă, că este unul dintre cele mai bune romane apărute la noi în ultimii ani, despre cel publicat anul trecut, Lunetistul, în ciuda succesului clar repurtat, în egală măsură de piaţă şi de critică, aş spune că este nu neapărat complet ratat, dar salvat cu greu de la ratare, în ultimul moment, printr-un artificiu.   De altfel, succesul consistent pe care l-a repurtat romanul mi se pare că se datorează în parte şi contextului – unei anumite impresii, care a părut generală la sfîrşitul anului trecut, că 2013 a fost, trăgînd linie, un an slab pentru proză –, dar mai ales faptului că la noi criticii şi-au păstrat încă la cote înalte fascinaţia pentru metatextualitate, livresc şi artificii postmoderne. Sau şi-au regăsit-o, sătui de aşa-numita (auto)ficţiune, care de prea multe ori a eşuat fie într-un gen de confesiune ostentativă, brutală (şi ipocrită), fie într-o înşiruire, fără cap şi coadă, de amintiri. Pe de altă parte, revenirea în forţă la ghiduşiile post – moderne se înscrie într-un trend mai larg în care intră şi poezia. Şi acolo s-a recuperat tot ce se mai […]