Întîmplări vechi şi noi

Cu ani în urmă (aproape un deceniu), un critic de calibrul lui Dan C. Mihăilescu taxa romanele din, pe atunci, noua colecţie „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, reproşîndu-le „mizerabilismul“, deficitul de substanţă epică şi apetenţa pentru scabros. Mulţi s-au indignat cu acel prilej, fie împotriva romanelor osîndite, fie împotriva criticului căruia ele îi displăceau; şi fiindcă toată lumea literară trebuie să aibă o opinie (abţinerile fiind suspecte din capul locului), eu am pledat pentru proza incriminată. Fără a provoca vreun extaz estetic, ea avea totuşi meritul, deloc neînsemnat, al explorării unor zone mai puţin frecventate şi al ruperii cu inerţiile şi conformismele receptării.   Treptat însă, cum se întîmplă, însuşi „mizerabilismul“ a devenit o modă – şi un mod nu de a face proză, nuvelă, roman, ci de a le substitui. Scabrosul s-a banalizat şi scatologia este mai des întîlnită decît omenia din romanele obsedantului deceniu. Explorările epice şi curajul artistic se regăsesc, în romanele anilor din urmă, tocmai în spaţiul unei proze mai aşezate, cu mai multe registre stilistice, cu o compoziţie atent lucrată şi cu accesarea, prin intrigă, a unor elemente diferite (istoric, naţional, social, psihologic, moral, spiritual) amestecate într-o aceeaşi pastă.   În această tendinţă se înscrie […]