Spovedania romanescă a lui Ovidiu Pecican

Un specific identitar dintre cele mai interesante face ca, în literatura noastră, figura preotului să fie conotată predominant negativ. Cuviosul popă Tonea, creat de Galaction, sau ingeniosul popă Tanda al lui Slavici, deşi plasaţi într-un mediu defavorabil, ştiu (sau învaţă) să iasă la liman şi, conform îndemnului cristic, „să biruie lumea“. Sînt însă net surclasaţi, din punct de vedere numeric, de puhoiul unor figuri, nu mai puţin interesante, unele de-a dreptul bizare, burleşti, iar altele pur şi simplu realiste, private de însemnele unei vocaţii şi venite pe filierele unor Alecsandri, Creangă, Caragiale, Agârbiceanu, Stănoiu, urcând astăzi, în canonul literar, pînă la un Ioan Groşan. Cu toate că rolul preotului a fost, istoriceşte vorbind, decisiv în formarea spiritualităţii şi a conştiinţei culturale româneşti, scriitorul român a intuit destul de rapid beneficiile estetice ale acelei tematici care îl surprinde pe omul Bisericii în situaţii-limită, în braţele ispitei sau în limitele unei adînci dileme morale. Studiu, la origini, al unei gramatici existenţiale, relaţia dintre preot şi ispită dezvoltă în literatura noastră o partitură dintre cele mai interesante, croită pe o tulpină îndeobşte veterotestamentară şi îmbogăţită cu sugestiile unei spiritualităţi adesea răsăritene în esenţă şi apusene în expresie. Capete de afiş, modele morale, preotul […]