Cine lasă cîinii pe stradă

În ciuda eternei inflaţii de producţii suprarealiste sau poate că tocmai ca un efect al ei, mi se pare evident că, în poezie, suprarealismul trebuie clasat, considerat un curent poetic datat (dincolo de datarea istorică, de la sine înţeleasă). Ceea ce nu înseamnă, evident, că suprarealismul nu mai poate oferi, din cînd în cînd, surpriza cîte unui volum de poezii, dacă nu foarte bun, măcar acceptabil. Cum este şi cazul celui de faţă, Liber de causis, semnat de Florin Partene, cel puţin în prima lui jumătate foarte bun (deşi aici ar fi vorba, pentru rigoare, nu de suprarealism pur, ci de onirism, adică un fel de variantă „îmbunătăţită“ a suprarealismului).   Cu toate că (auto)legitimarea grupării de la Bistriţa (trioul deja consacrat, format din Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari şi Florin Partene) printr-o adeziune la cauza suprarealismului/ onirismului, asumată în mai multe ocazii, a părut şi pare în continuare să funcţioneze, „în practică“ ea nu a însemnat, pînă la urmă, altceva decît un exerciţiu de admiraţie. Sau, altfel spus, în cărţile propriuzise formula suprarealistă pare să fi rămas mai mult o iluzie. Dan Coman, lansat odată cu primul val al generaţiei 2000, a fost fără probleme, în poezie, asimilat (neo)ex pre […]