Artistul şi Sistemul

De fiecare dată cînd Ministerul Culturii anunţă apelul de proiecte pentru Pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneţia, reperul absolut al scenei de artă contemporană, mă gîndesc cum istoria organizării acestui Pavilion înseamnă o continuă repetare a greşelilor şi o perpetuă discuţie post factum despre ce ar trebui să schimbăm, despre cum concursul ar trebui organizat cu mult înainte de deschiderea propriu-zisă a expoziţiei, despre cum nu e timp suficient să deschizi o expoziţie profesionist gîndită, despre cum banii de la Minister vin greu şi, dacă nu avansezi tu bani ca organizator, nu ai nici o şansă să faci totul cum trebuie, despre cum ar trebui să ştii la ce să te aştepţi înainte să ajungi la faţa locului, la Veneţia, despre cum, peste doi ani, vom face altfel etc. Şi totuşi, nimic nu se schimbă. Regulile jocului, 1921-prezent Dacă am trasa o istorie scurtă a acestor discuţii strict organizatorice în jurul Pavilionului şi al Bienalei, am putea pune pe hartă cîteva momente, care parcurg, ironic, o istorie politică atît de tranşant diferită. În 1921, Tonitza, într-un dialog cu pictorul Ştefan Dimitrescu, deplîngea absenţa României de la Bienală şi formula nevoia construirii unui Pavilion „în interesul prestigiului ţării […]