Walter Biemel 97
Din amintirile unui lector austriac
- 20-02-2015
- Nr. 760
-
Rainer SCHUBERT
- Focus
- 1 Comentarii
Se ştie că există întîlniri ce ajung să nu se mai şteargă din amintire. Uneori este vorba de momente total neplănuite, care rămîn totuşi de neuitat, datorită personalităţii întîlnite. În a doua jumătate a anilor nouăzeci, eram lector austriac la Universitatea Tehnică din Timişoara, cînd mi-a căzut în mînă programul unei conferinţe de filozofie extrem de interesante, pe tema timpului, organizate de Facultatea de Filozofie de la Universitatea de Vest din localitate. Promiţător era şi locul unde urma să aibă loc manifestarea: în sala de festivităţi a Prefecturii. Surpriza cea mai mare era însă pentru mine faptul că unul dintre conferenţiari avea să fie nimeni altul decît Walter Biemel. Pentru cineva care, ca mine, ştia, ce-i drept, că Walter Biemel este filozof, însă n-avea idee că faimosul învăţat german provenea din Braşov, unde absolvise şcoala, iar mai apoi studiase chiar filozofia la Universitatea din Bucureşti, nu era mică surpriza de a-i întîlni numele în program. În consecinţă, nu-mi puteam spune decît că trebuie neapărat să asist la conferinţă. Mai aveam şi norocul să-l cunosc personal pe filozoful Corneliu Mircea, care era în mare măsură implicat în organizarea conferinţei şi în invitarea lui Walter Biemel. Ca atare, înainte de începerea prelegerii, […]
Profesorul Rainer Schubert este un adevărat prieten al României, care la începutul anilor 2000, în calitate de Ataşat Cultural al Austriei la Bucureşti, a sprijinit pe multe căi pătrunderea artei şi filosofiei austriace în spaţiul cultural românesc. L-am întâlnit de mai multe ori prin 2004-2005, pentru a discuta detaliile editării cu sprijin austriac a antologiei “Zeul şi Himera”, dedicate filosofului şi eseistului Rudolf Kassner (Humanitas, 2005).
M-aş bucura dacă evocarea întâlnirilor cu Walter Biemel ar constitui doar primul episod din amintirile anilor petrecuţi în România de acest intelectual de mare cultură, posedând darul transmiterii fără rest a acelui “nu ştiu ce” imposibil de definit, constituind fineţea şi farmecul inconfundabil al spiritului vienez în toate ipostazele sale.