SCRIITORI DESPRE SCRIITORI. Forţa stilului

Un clar nedreptăţit al criticii literare de azi este, în opinia mea, Stelian Tănase. Deşi a debutat remarcabil cu romanul Luxul melancoliei, în 1982 (fiind unul dintre puţinii optzecişti care n-au trecut prin furcile caudine ale prozei scurte), iar după 1989 a publicat o serie romanescă impresionantă (Corpuri de iluminat, 1990, Playback, 1995, Dracul şi mumia, 2009, Moartea unui dansator de tango, 2009, Skepsis, 2012, şi mai alesMaestro, volum de cinci sute şi ceva de pagini, apărut în două ediţii succesive, la Polirom, în 2009, şi la Editura Trei, în 2014), critica de specialitate nu l-a prea băgat în seamă. (În această paranteză fie zis, numai Nicolae Breban a mai dat dovadă de o asemenea prolificitate epică.) Doar Alex. Ştefănescu, în Istoria… sa, a comentat elogios Corpuri de iluminat. Să fi contribuit la această ostracizare şi faptul că, spre deosebire de mulţi alţi scriitori şi intelectuali, romancierul a fost una dintre cele mai active prezenţe pe scena sociopolitică postdecembristă (fondator al Grupului de Dialog Social, redactor şef la 22 în cea mai bună perioadă a revistei, vicepreşedinte al PAC, deputat din partea Convenţiei Democrate etc.)? Posibil şi probabil. Oricum, această ignorare seamănă, pînă la un punct, cu un soi de […]