„Artificial hells“

Reproduc mai întîi un citat din Sylvia Plath, mai percutant decît orice teorie: „Poeziile mele nu izbutesc să fie de spre Hiroshima, ci despre cum se formează un copil, deget cu deget, în întuneric. Nu vorbesc despre teoriile genocidului, ci despre aerul sumbru al lunii deasupra unui arbore de tisă dintr-un cimitir învecinat. Nu despre mărturiile algerienilor torturaţi, ci despre gîndurile nocturne ale unui chirurg obosit. […] Pentru mine, adevăratele lucruri importante ale epocii noastre sînt lucrurile importante ale tuturor epocilor: durerea şi miracolele iubirii, facerea în toate formele ei – copii, pîini, picturi, clădiri – şi conservarea vieţii tuturor oamenilor de pretutindeni, a cărei periclitare n-o poate scuza nici un discurs abstract, evaziv, despre «pace» sau «duşmani ireconciliabili»“.   Abordînd un eveniment recent (nu numai ca artist), eşti automat presat să ţii cont de mai multe aspecte şi să te fereşti de unele capcane, cum ar fi, de exemplu, tendinţa de a te erija într-un producător de mituri/le – gende, într-un profet, sau de a reifica – inclusiv dintr-un instinct de a nu părea ireverenţios – ori aceea de a nu umple cu o retorică excesivă, declamativă. Cam asta spun rîndurile de mai sus.   În primul ciclu din […]