Bucuresti, mon amour, bocca dell’ Inferno

Sa te supui razvratindu-te. Venind de la Paris, pe 7 septembrie 1990, la bordul unui avion Air France care facuse mai intii escala la Belgrad, ajung pentru prima oara la Bucuresti cu intreaga mea tandrete curioasa si devotata. Inca de la primii pasi facuti pe pista, miros de aer cald amestecat cu kerosen, am simtit ca ma aflu intr-o tara straina. Straina si totusi, paradoxal, parca reintilnita: cunoscuta. De la un etaj cinci care dadea spre Bucur Obor, puteam sa observ cu usurinta miscarile oamenilor si ale tramvaielor. Putine automobile pe-atunci, toate Dacia. Si imensa pinza de paianjen care acoperea piata nu era cea din fata garii din Perpignan despre care Dali spusese ca acolo e centrul lumii. Pinza mea atirna sleampat. In delasare. Era obosita. Rupta. Cusuta. Fluturind peste neant. Iar privirea mi se destrama intr-o invalmaseala a carei pricina n-o puteam deslusi. Aveam sa invat ce inseamna a rataci. Pentru moment, eram numai ochi si urechi, sorbind cuvintele acestei limbi care mi-a devenit, si ea, familiara inca de la ascultarea jurnalului televizat din acea epoca. Nu-mi place ploaia. In oras. Cu atit mai putin aici. Trotuarele si drumurile devin mocirloase, pline de noroi si de balti tulburi. „Praf“ […]