Căzuţi din cer

20 – Mie, la urma urmei, nu-mi pasă că el umblă şi omoară lume. Şi eu l-am omorît pe unu’ acu’ ceva vreme, dar eu am voie. Asta e legea. Eu pot, iar el nu. E ciudat, nu-i aşa? Nu vreau să-l prind, dar trebuie să-l prind. Înţelegi? După poliţistul bun şi poliţistul rău au fost trimişi poliţistul deştept şi poliţistul prost. Ăsta era ăla deştept. – Ce naiba zici acolo… Ăsta era ăla prost. – Toate cărţile astea sînt ale lui? Deşteptul îmi era simpatic, semăna puţin cu Harry Dean Stanton. – Da, citeşte mult, şi scrie. Poezie. – Mda, nu e deloc vreun prost, asta va face ca totul să fie un pic mai greu. Răsfoia cărţile cu mult interes, ceilalţi poliţişti trecuseră prin faţa cărţilor aşa cum treci pe lîngă un perete din cărămidă. Nu voiau să dea decît de droguri, arme sau reviste cu bărbaţi dezbrăcaţi. Erau convinşi că era poponar doar pentru că-i enerva că era atît de frumos. Preferau să creadă că fetele lor erau în siguranţă. – Ia ascultă, puştiule, n-ai idee pe unde-o fi? Ăsta era prostul. – Nu, domnule, eu nu ştiu nimic, tot ce ştiam am zis deja de o […]