Vînătoarea a fost privilegiul regilor

Povestea cîinilor de stînă deveniţi obiect de dispută în Parlament (dar şi în piaţa din faţa Parlamentului, plină de oieri răsculaţi) are o explicaţie simplă: cîinii ciobăneşti, socotiţi ​de unii ca fi​ind deja în exces, pe la stîne şi primprejurul lor, deranjează vînătoarea. Atît pe vînătorii înşişi, căci aceşti cîini sînt agresivi (crescuţi înadins semisălbatici, ca să se lupte cu ursul) şi teritoriali (ca orice cîine); cît mai ales prin faptul că ei sperie şi chiar mănîncă vînatul mic: iepuri, căprioare, venind în concurenţă cu bravii noştri vînători, care se întorc adesea acasă cu tolba goală. Ciobanii se ajută cu ei la paza oilor, îndeosebi împotriva lupilor şi a urşilor, care (protejaţi încă din vremea lui Ceauşescu – numai el era marele vînător) s-au înmulţit peste măsură. Iar ursul care a gustat carne, se ştie, nu se mai dă dus de lîngă stînă. De fapt, dacă te uiţi în istorie, vînătoarea a fost mereu o îndeletnicire a clasei de sus, a seniorului latifundiar. Asta se întîmplă încă în Anglia de azi, la faimoasele vînători ​de vulpi, unde lorzii pămînturilor scot la vedere, cu mîndrie, tot ce au pregătit ​vreme îndelungată​: valeţi în livrele, cai frumoşi şi deştepţi (care ştiu să […]