Christopher Boone e un adolescent de „15 ani, trei luni și două zile“, diagnosticat cu sindrom Asperger, cu uimitoare aptitudini matematice, judecînd într-o logică diferită de a majorității. Cînd cîinele vecinilor e ucis chiar în grădina acestora, își propune să dezlege enigma, dar ajunge să descopere vulnerabilitățile propriei familii și ale lumii… celorlalți. E O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții, romanul lui Mark Haddon, adaptare de Simon Stephens, care i-a atras atenția lui Bobi Pricop și pe care l-a montat la Sala Pictură a Teatrului Național București. Retorica regizorală e modernă, inventivă, topind în viziune calitățile poveștii, făcînd-o teatrală, stimulînd energiile imaginative ale lui Adrian Damian (decor), aducîndu-i către teatru, pentru visuals, pe Dan Adrian Ionescu și Răzvan Mizdan, lucrînd cu o distribuție mică, în care unii actori susțin mai multe roluri, și o fac impecabil. Întregul funcționează după „algoritmul procesorului de bază“, cum zice la un moment dat Christopher, regizorul, care a girat chimia echipei implicînd și publicul, transformîndu-l din contemplativ în reactiv.
Creația se articulează pe știința regizorală de examinare ludică a story-ului, căruia îi dă o formă originală fără a pierde din sensuri și intenții, pe capacitatea de a articula elementele scenice într-un format spectacular construit inteligent, coerent. Nu e vorba de vreun centralism regizoral, nu-i stă în fire lui Bobi Pricop, e capacitatea lui de a potența conexiunile de idei care conduc la o conjuncție magică. Conceptul de spectacol dezvoltă prin toate mijloacele ideea de-a vizualiza lumea interioară a lui Christopher, setările cognitive specifice sindromului care-l fac să fie altfel. Pentru a-l înțelege mai bine și pentru a izbuti ca lumea scenei și a publicului să interfereze. Povestea e narată, ca-n literatură, și jucată dialogat, ca-n teatru, în măsuri echilibrate, cu întîmplări livrate cinematografic, în valuri dramatice, vizuale și sonore succesive. Te cucerește după primele minute, te dă peste cap afectiv și te ține surprins plăcut pînă în ultima clipă, de happy end, cînd Cristopher primește un pui de cîine, iar bucuria e atît de mare încît nici măcar rezultatul maxim la testul de matematici superioare nu o poate întrece.
Spectacolul nu e făcut din calcul estetic, ca să placă, dar el place foarte, foarte mult, e firesc, pentru că echipa a crezut în discursul scenic pe care l-a aluvionat imaginativ. E fluid, omogen, surprinzător prin constituenți. Scenograful Adrian Damian, autor de decoruri vii, decoruri-personaj cu eliberare treptată a semnificațiilor, s-a jucat cu efectele de oglindă prin intermediul unui panou de fundal care e, aproape miraculos, cînd translucid, cînd reflectorizant, cînd opac, culisînd către avanscenă, înclinîndu-se, mutînd interpreții și privitorii, via reflexie, după reguli ale teoriilor optice din fizică. Reguli care li se aplică și panourilor laterale, dinspre culise, și ele cu posibilitatea de a fi mișcate și rotite, cu o mobilitate de sprijin pentru funcționalitățile „peretelui“ central, care la final se ridică, devine tavan și nu-l mai vezi, dispare. Nu știu ce mecansime sofisticate a angrenat Damian pentru asta – motorașe, scripeți ori vreo baghetă de scamator –, dar rezultatul e o vizualitate copleșitoare, care slujește dramaticul și facilitează transferul către spectator. Te face parte activă din acest microunivers care e spectacolul, deși nu te miști din fotoliul tău comod. Cutia aceasta cu oglinzi în care ne-au introdus pe toți Pricop și Damian e suplimentată de efectele turnantei, împreună generînd o dinamică distribuită pe toate dimensiunile și direcțiile, în toate etapele epice, de crescendo al scenariului. Acum, imaginați-vă încă ceva adăugat imaginii de ansamblu: animația computerizată, linii și forme geometrice decupînd cinetic o șosea și un autobuz în mișcare, un trotuar pe unde personajele se plimbă, caligrafia din scrisorile mamei, raționamentele deductive din capul lui Christopher ori the tube, metroul londonez, întregind unitar minunata scenografie virtuală. O scenografie care îți cuplează imaginația la aceea a realizatorilor, devenind nod în rețea. Luminile (lighting design – Andrei Florea) evidențiază, focalizează, urmăresc, punctează. Adesea, în spectacolele multimedia, grafica pe ordinator e redundantă cu textul și acțiunile scenice, încarcă, vrea să frapeze, încîntînd retina. Aici stratul virtual e integrat organic, e parte a esteticului, îl servește.
A devenit un truism să spui că Bobi Pricop se pricepe să lucreze cu actorii, dar dacă se pricepe, nu avem de-ales, trebuie s-o recunoaștem din nou. Ciprian Nicula, interpretul rolului principal, face o foarte reușită compoziție, concentrată pe voce, atitudini, postură. Emilian Oprea susține șase roluri – tatăl, un pastor, un polițist, alt polișist, un instalator, vecinul –, găsind pentru fiecare dintre ele nuanțe distincte. Chiar și atunci cînd, pentru a le face posibile, nu a existat o altă soluție decît să se mute de pe un scaun pe altul, iar în fracțiunile acelea de secunde se metamorfozează complet. Ana Ciontea a dus și ea alte cîteva partituri, mai mici – o persoană în vîrstă, directoarea scolii, o vînzătoare de bilete, o trecătoare –, decupate perfect din vorbire, mișcare, gestică, tip de reacție.
Iar finalul aduce sala – dacă încă nu era! – la picioarele realizatorilor: cățelul în carne și oase făcut cadou lui Christopher, dînd vesel din coadă și lingîndu-l tandru pe Ciprian Nicula pe mîini, față și lavalieră, atinge nivelul maxim de empatie. Și de piatră să fii, și tot te topești!
Teatrul Naţional București
O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul
nopţii după un roman de Mark Haddon
Adaptarea: Simon Stephens
Traducerea: Andrei Marinescu
Regia: Bobi Pricop
Decorul: Adrian Damian
Video: Dan Andrian Ionescu & Răzvan
Mizdan
Costumele: Liliana Cenean
Muzica: Alexei Turcan
Lighting Design: Andrei Florea
Cu: Ciprian Nicula, Emilian Oprea,
Ana Cion tea, Rodica Ionescu,
Carmen Ungureanu