Una dintre intervenţiile de după reprezentaţia cu Antisocial de la Tîrgu-Mureş, în cadrul turneului naţional, a conţinut cuvîntul „ostatic“. El se referea la statutul pe care copilul îl poate avea în cadrul şcolii şi la felul în care părintele se raportează la această instituţie atunci cînd e vorba de situaţii specifice, aplicate. Cuvîntul e dur şi sancţionează foarte aspru atît sistemul, cît şi pe cei din interiorul lui, dar unda de şoc pe care o provoacă însăşi rostirea sa poate fi un punct de plecare pentru viitoare discuţii.
În timpul mai sus menţionatului turneu al spectacolului Antisocial de Bogdan Georgescu (coproducție a Universității „Lucian Blaga“ Sibiu cu Teatrul Național „Radu Stanca“) a luat naştere „Manifestul pentru dialog“, a cărui formă finală a fost apoi publicată pe pagina oficială de Facebook – reţeaua de socializare de la care a pornit totul şi care acum găzduieşte concluziile dezbaterilor postspectacol din cele 21 de oraşe incluse în proiect. Problemele abordate sau discutate nu sînt de ieri, de azi, iar spectacolul în sine funcţionează ca un efect de la care trebuie parcurs drumul în sens invers pentru a descoperi cauza.
S-a afirmat în repetate rînduri că nu există comunicare între cadrele didactice, elevi şi părinţi şi că această lipsă de comunicare ia diverse forme – de la ignorare la umilire, de la nebăgare în seamă la a-i trata pe părinţi ca şi cum ei ar fi elevii în relaţia cu profesorii, toate acestea transformîndu-se în jocuri de putere în care profesorul are de cele mai multe ori ultimul cuvînt, mai ales pentru că părintele se teme de consecinţele luării sale de atitudine asupra elevului/copilului (problemele încep de nenumărate ori chiar din ciclul primar şi permit acumularea de tensiuni şi un oarecare nivel de duplicitate din partea celor implicaţi în actul educaţional şi comunicaţional) – şi de aici, aşadar, condiţia de „ostatic“.
Pe de altă parte, există, fără a se putea contesta acest lucru, şi acele cadre didactice care reuşesc să construiască punţile necesare între ei şi elevi sau între ei şi părinţi şi să transforme actul educaţional într-unul formator de caractere, dublat de acumularea de cunoştinţe în mod atractiv şi natural, profesori cărora după ani de zile le zîmbeşti pe stradă şi ei îţi zîmbesc înapoi, care îşi cîştigă respectul părinţilor şi elevilor fără nici un fel de efort. Atît cei din prima categorie, cît şi cei din a doua pot avea ceea ce se numeşte îndeobşte vocaţie, multe depind însă de cum se transformă ea în timp şi de cît de serios este impactul social şi economic. Se vorbeşte tot mai des ba de o relaxare a normelor şi regulilor, ba de o inversare a raporturilor de putere, ba de pierderea respectului în contextul unei societăţi care pare să nu pună, în general, prea mare preţ pe şcoală ca formă organizată de educare, ca instituţie (cu tot cu resursele sale umane), ba despre limitări şi exagerări în direcţii nedorite şi nefericite. Totul ţine, pînă la urmă, de perspectivă, de posibilităţile de adaptare, individuale şi colective, şi de cît de dispuşi sînt profesorii, elevii şi părinţii să vină unii în întîmpinarea celorlalţi. Asta presupunînd că factorii de decizie de la nivelurile înalte ştiu ce au de făcut.
Bogdan Georgescu şi actorii din distribuţie au pornit, aşadar, de la un caz concret întîmplat la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Cluj, prezentat în presă şi devenit arhicunoscut în acest moment. Textul ca atare e scris bazîndu-se pe cazul respectiv doar ca punct de pornire, în rest făcînd apel la experienţele personale ale celor implicaţi în proiect. Performerii au fost, la rîndul lor, elevi (experienţa directă, trăită), s-au raportat, mimetic sau intuitiv, la părinţii lor şi apoi la profesori – prin redare de comportamente şi idiosincrazii – şi au construit tipologii, păstrîndu-şi în acelaşi timp numele proprii în adresabilitatea directă în scenă, cu bătaie în două direcţii: una a subiectivităţii experienţelor trăite sau intuite şi cealaltă a asumării acestora, într-o încercare de extrapolare a lor pornind de la propria poziţionare faţă de obiectul cercetat. Ele sînt unificate de către dramaturgul-regizor, perspectiva sa adăugîndu-se implicit perspectivelor celorlalţi.
Întreaga construcţie se susţine prin cadenţarea momentelor ce se constituie în trei unghiuri de abordare diferite – în fapt, trei celule de criză care problematizează fiecare în felul său – a aceluiaşi eveniment perturbator al ordinii prestabilite. Există aici atît o coerenţă a întregului demers, per total, cît şi (cîte) una pentru fiecare grup în parte, punctul de pornire fiind problematizarea directă, imersiunea în subiect. Performerii sînt aşezaţi în jurul unei mese şi îşi negociază limitele de putere pornind de pe poziţii de egalitate – evidentă şi la nivel vizual, cu toţii fiind îmbrăcaţi la fel, vestimentaţia avînd trimitere atît la uniformele şcolare, cît şi la ţinutele office sau de serviciu ale părinţilor sau profesorilor, ea reîncărcîndu-se semantic cu fiecare schimbare de perspectivă.
Se mizează în cîteva momente şi pe încărcătura emoţională, pe lîngă redarea perspectivelor personale şi subiective asupra faptelor, unul dintre momentele de maximă intensitate fiind acela al Gaudeamus-ului pe care toată lumea îl cîntă, dar puţină lume îl pricepe. Drept urmare, textul este supratitrat în limba română, ceea ce din nou pare a avea bătaie lungă. Gaudeamus-ului i se asociază festivismul şi cutuma. El se cîntă cu mari emoţii la festivităţi de absolvire, dar aceste emoţii sînt date de încărcătura evenimentului, nicidecum de versurile în latină reproduse mecanic. Or, aici, confruntaţi cu textul, privitorii – de la care se aşteaptă ulterior o reacţie la cald – au toate premisele pentru a începe să facă alte asocieri decît pînă acum.
Nu în ultimul rînd, promovarea şi monitorizarea întregului eveniment pe platforma de socializare Facebook stabileşte o legătură emoţională între publicul spectator şi spectacolul în sine, perceput ca entitate de sine stătătoare, căreia i te poţi adresa prieteneşte. „Dragă Antisocial…“, spus mai în glumă, mai în serios, exprimă o atitudine clară faţă de spectacolul în cauză, perceput ca un tot organic, dar, chiar mai mult decît atît, ca un posibil partener de dialog. Este deja evident că în mediul online oamenii relaţionează altfel decît faţă în faţă, pornind chiar de la faptul că se simt protejaţi de un profil creat de ei înşişi, de prieteni selectaţi (sau nu), de tipul profilului. În plină vedere se fac grupuri închise sau secrete, se leagă prietenii şi se blochează troli la o apăsare de buton care-ți poate da senzaţia că eşti un fel de semizeu. Cele mai mari conflicte se nasc de la exprimarea de opinii în mod dezinhibat, pentru că – de cele mai multe ori – partenerul de discuţie este nu atît o persoană, cît o poză de profil, dimensiunea reală a lucrurilor fiind percepută atunci cînd lucrurile încep să o ia razna.
Cei şapte performeri (Anton Balint, Cristina Blaga, Paul Bondane, Călin Mihail Roajdă, Alexandra Şerban, Maria Tomoiagă, Cristi Timbuş) stau în mai multe rînduri, în timpul reprezentaţiei, cu feţele luminate doar de ecranele telefoanelor, izolîndu-se fiecare în propriul spot de lumină şi ilustrînd felul în care singurătatea fizică pare fi înşelător alinată de apartenenţa la comunitatea virtuală. Întunericul din jurul lor accentuează foarte bine acest lucru, într-un spectacol în care claritatea şi lipsa artificiilor sînt, din timp în timp, contrabalansate de teatralitatea unor soluţii care pun accentele necesare.
Plin de nerv, cu o dinamică interioară dată de intensitatea cu care se duc tratativele la masa negocierilor – aceeaşi masă, dar cu fiecare rotire a scaunelor mereu alta –, Antisocial vorbeşte despre diverse moduri de manifestare a omului ca fiinţă socială. De unde şi toate aceste atît de multe probleme.