Îngerii din scrînciob

Îl știți pe Andrei Șerban. E regizorul acela care a experimentat alături de Peter Brook, a reinventat, la un moment dat, limbajul tragediei grecești, ne-a luat mințile cu producții ca Unchiul Vania sau Strigăte și șoapte, încărcate de viață și grele de sens. Cine ar fi crezut că de la Trilogia greacă o să ajungă la musical? Cine s-ar fi gîndit că un regizor din categoria „greilor“ s-ar putea reinventa? Și știți ce e cel mai greu de crezut? Că-i iese. Și încă ce bine, măiculiță Doamne! Mai întîi, despre prejudecăți: ani și ani, cînd la noi nu exista nimic în domeniu, m-am tot întrebat ce-or găsi unii la musicaluri. Povestea, asumat inautentică, debordează de sirop. Dă senzația irepresibilă că ceea ce se întîmplă pe scenă e doar pretext pentru cîntecelele de după. Ce mai, futilitate fără margini! Pînă cînd am apucat să văd ceva producții străine. Și, brusc, am înțeles: nu să fluture marile adevăruri pe la nasul spectatorului ar fi scopul, ci să injecteze în el o tonă de energie. Treaba regizorului cum o face, cum jonglează cu convenția și cu munții de artificial! Oricum, riscurile sînt mari. Cînd cusăturile nu sînt bune și actorii nu tocmai performanți, […]