România mea

România mea e o ţară neterminată. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău: în obida generală, e încă loc de proiecte şi de speranţă. Proiecte avem, poate prea multe – deşi ni se tot spune că ne lipseşte „un proiect de ţară“. Cu speranţa, însă, eu nu stau deloc bine.

De mai bine de 150 de ani, de la revoluţiile de la 1848, ţara asta e în continuă modernizare. Rămasă în urmă din varii motive – din pricina „jugului turcesc“, ne place să spunem, dar şi a celui rusesc, mai apoi, şi sovietic –, noi tot încercăm să ardem etapele şi să ajungem din urmă „Vestul civilizat“, Europa spre care ne uităm cu jind. Cînd pare că ne-am pus pe picioare – în interbelic, de exemplu –, se întîmplă ceva – războiul, comunismul – şi o luăm aproape de la început. Ne tot rotim pe o elice cu pasul chinuitor de mic.

Cum despre o dezvoltare organică nici nu putea şi nu poate fi vorba, soluţia găsită – impusă, de fapt, de legi economice şi sociologice greu de ignorat – a fost importul de instituţii, crearea unor infrastructuri similare celor europene care urmau, se spera şi se speră, să grăbească adaptarea modului de producţie şi de procedură politică şi socială. Un fel de inversare a dictonului „funcţia creează organul“. Forme fără fond le-a numit, memorabil, scriitorul şi politicianul Titu Maiorescu pe la finele veacului al XIX-lea. Cam de pe-atunci, într-adevăr, tot aşteptăm ca forma să-şi secrete fondul. Ceea ce, în literatură, în artă, în muzică mai ales,  e perfect posibil, forma chiar fiind uneori fondul – dar în domeniile social şi economic pare să fie mult mai anevoie.

Aşa  se face că, azi încă, pentru România, modernitatea a rămas o ţintă – evit cuvîntul „ideal“, ar fi pesimist prea din cale-afară, căci, aşa cum ştim, e de neatins. Cum ţintă a rămas şi integrarea în Europa. Decalajele păstrîndu-se, chiar dacă uşor diminuate, pentru că nici Europa nu stă chiar pe loc, la fel ca în paradoxul lui Ahile şi al broaştei ţestoase, noi tragem tare să ne armonizăm cu Europa în timp ce, de-acum, aceasta se grăbeşte spre disoluţie. Fatalitate, sincronizarea nu ne reuşeşte! Oricum, însă, bruma de modernizare la care am fost martori în ultimii ani, tot impusă de birocraţia europeană a fost – la pachet cu tot ce are ea mai funest.

Din pricină că nimic nu pare să ne iasă, sîntem frustraţi şi predispuşi la autovictimizare şi autopersiflare. Ceea ce, ne învaţă psihologii, poate duce, prin ricoşeu şi inversarea polilor, la nesănătoase complexe de superioritate şi la exaltări păguboase. Aşa a fost, de pildă, tumoarea naţionalistă crescută în interbelicul de acum un veac, cu expresia ei politică numită legionarism – o direcţie politică de sorginte fascistă, altoită pe un ortodoxism exacerbat. Şi legionarii doreau reformarea, curăţirea şi afirmarea ţării – parcă e cineva care să dorească altceva?

Reformă, reformă, reformă. Azi încă, numai asta auzim. Mai ieri, strada era din nou plină, tineretul ieşise în pieţe, nu mai suporta mizeria politică şi voia, ce altceva?, reformă.

De fapt, spun unii, problema nu e că noi nu ne apropiem suficient de Europa asta, „hotarele căreia le-am tot apărat în Evul de mijloc“, problema e că Europa, maşteră haină, nu ne vrea. De ce nu ne vrea? Pentru că, deşi latini, sîntem ortodocşi, de-aia! Alta era dacă eram şi noi catolici, ca ungurii, ca cehii, ca polonezii. Aşa că ne putem retrage, mîndri şi frustraţi, în cochilia noastră lustruită de vijeliile istoriei – ce  rost are să lupţi cu morile de vînt, doar la fiinţa naţională n-o să renunţăm în veac.

Dar de ce, Doamne iartă-mă!, nu ne iese nimic, nimic? „Pentru că n-avem un Havel“, s-a spus, amar, după Revoluţia din ’89. „Cum nici un Michnik n-am avut, amărîţii de noi. Iar mai-nainte n-am avut un Mannerheim, de-aia în război ne-am sucit după cum a bătut vîntul. Popor de nimic…“

Nu ştiu cîte alte popoare cheltuiesc atîta energie şi fantezie în autoderiziune. Stima de sine a românilor se zbate undeva foarte jos – dar cu coada sus. Unul dintre efecte este – dacă poporul tot nu e creditat, în ansamblu, cu nimic bun – nevoia de personalităţi providenţiale şi recurenta chemare la schimbarea mentalităţilor, cu varianta extremă: „crearea unui om nou“. Asta voiau legionarii, asta au vrut, deloc întîmplător, şi comuniştii. Cu aceleaşi – dezastruoase – rezultate. La schimbarea mentalităţilor trudim încă neobosit.

Multe n-am avut noi, şi încă n-avem. Să fi avut şi noi premii Nobel – unul baremi, de sămînţă. N-a fost să fie. Nici în ştiinţă, nici în literatură, nici măcar pentru pace (bine că nu l-a luat Ceauşescu!). Cu literatura, am rezolvat-o uşor: nu luăm premii pentru că limba română e atît de complexă şi de frumoasă, încît e intraductibilă. Başca micimea şi insignifianţa ţării – păi, cum să te lupţi cu uriaşii lumii, cînd e clar că toate premiile se dau politic? Ceea ce salvează situaţia şi la ştiinţe, unde ne consolăm să identificăm mereu şanse ratate din pricina cabalelor invidioşilor din Vest, din ţări puternice, care ne-au furat descoperirile. Deunăzi am aflat despre o româncă genială, căreia „francezii Curie i-au furat Premiul Nobel“ (apud ziarul Adevărul – ziar serios, ce, te pui? – din 18 octombrie 2015). Păi, cum să nu fii frustrat!

Şi dac-ar fi numai străinii din afară. Dar şi cei dinăuntru lucrează dintotdeauna şi temeinic la ruina ţării. Au fost întîi grecii şi turcii (de unde bacşişul, corupţia şi alte metehne, vezi bine –, fără ei am fi fost neprihăniţi), apoi evreii – de ei ne-am descotorosit cumva, ne-au dat şi nemţii o mînă de-ajutor, majoritatea celor care-au scăpat au priceput şi-au plecat singuri. Acum ne luptăm cu ungurii iredentişti (vor să ne ia Ardealul, auzi colo!) şi, mai ales, cu romii – ăstora nici nu poţi să le găseşti un cusur anume: le au pe toate, deci sînt de vină pentru tot.

Dacă în privinţa premiilor e limpede, cu Havel şi cu Michnik e mai complicat. De ce nu i-am avut? De aici încolo, discuţia deviază periculos, înspre psihologia popoarelor – azi, la fel ca acum 50 de ani şi mai bine. E simptomatic că, în România lui 2015, a apărut un studiu academic impunător despre „psihologia poporului român“. Comentat copios, fireşte, de toate mediile care propagă şi consolidează clişeele pe care le-am listat mai înainte.

Despre români, de altfel, eu altceva în afară de clişee nu ştiu. Nici nu cred că se poate spune ceva pertinent. Cum nu cred că se poate spune ceva pertinent despre unguri, francezi sau italieni – ca totalitate. Cunosc cîţiva români (pe unii îi iubesc, pe alţii îi detest) despre care aş putea povesti la nesfîrşit. La fel – cîţiva italieni, cîţiva francezi. Atît. Dar dacă, mai ştii?, tocmai clişeele astea şi simpla lor existenţă sînt cele care spun mai mult despre un popor?

Ţară neterminată, România mea, şi schizoidă, în care nimeni nu are încredere în instituţii, nici chiar cei care le conduc şi le reprezintă. Politicienii, mulţi dintre ei  universitari, îşi trimit copiii să studieze la şcoli private şi apoi la universităţi europene, spunînd deschis că nu au încredere în sistemul de învăţămînt românesc (de ei păstorit şi finanţat). Aceiaşi reprezentanţi şi diriguitori ai Statului român, cînd sînt bolnavi, ei sau apropiaţi ai lor, dau fuga în spitale vieneze sau pariziene. Toţi recunosc, aşadar, implicit şi explicit, că Statul nu funcţionează, că e corupt etc. – şi nu găsesc altă salvare decît, în continuare, slăbirea lui, prin privatizarea a aproape tot ceea ce a mai rămas în domeniul public: sănătate, educaţie, utilităţi. Dacă, la începutul anilor ’90, se mai putea argumenta că, după 45 de ani de colectivism bolşevic, e timpul să încercăm şi varianta privată, individualismul şi statul minimal, acum, după 25 de ani de privatizări oneroase şi de corupţie dovedită şi în mediul privat, poate ar fi momentul să ne calmăm un pic.

În condiţiile astea, te şi miri că ţara încă funcţionează, că unii continuă să muncească onest, chiar dacă prost plătiţi şi desconsideraţi, se încăpăţînează să rămînă în ţară şi să studieze, să facă ştiinţă, cultură. Sînt mulţi şi sînt, cel mai adesea, neştiuţi. Lucrează în ciuda instituţiilor care ar trebui să-i apere şi să-i servească, dar care le pun sistematic piedici şi-i umilesc – ceea ce nu îi opreşte pe politicieni şi pe guvernanţi să se laude periodic cu succesele lor.

România e, totuşi, o ţară europeană. Una care îmbătrîneşte accelerat (cumva, iată!, tot ne sincronizăm noi), săracă, în care decalajele sînt dizgraţios de mari, şi bogăţia, care nu lipseşte, se acumulează în mîna unei pături subţiri şi din ce în ce mai ruptă de ceilalţi. Toată lumea ştie şi recunoaşte că în mediul rural tinerii nu au acces la învăţătură – din motive economice. Există statistici, se ştie cîţi nu au apă curentă, cîţi trăiesc sub pragul de sărăcie, cîţi merg să muncească în străinătate, de multe ori sub pregătirea lor. Totul se ştie. Ei, şi? Săracii nu se pot face auziţi pentru că, la noi, toată lumea bună, intelectualitatea mai cu seamă, e de dreapta. Nu-i vorbă, intelectualitate puternică de stînga n-am avut noi niciodată, nici în interbelic (nimeni comparabil cu un Aleksandr Wat, de exemplu), nici mai apoi, în comunism – au fost doar cazuri izolate şi care nu au coagulat o adevărată mişcare. Aşa că partidul majoritar se declară de stînga, dar, la putere fiind, privatiza voios şi menţinea o cotă unică de taxare – iar liderii lui sînt modele de capitalişti veroşi, primitivi şi corupţi. „Şi, în general, ce atîta tapaj cu sărăcimea? Ia, mai slăbiţi-ne! Sînt săraci pentru că sînt leneşi, cine munceşte nu duce lipsă.“

„Viitor de aur ţara noastră are/ Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.“ Sînt versurile lui Dimitrie Bolintineanu, un poet din veacul al XIX-lea, romantic, revoluţionar, patriot şi plin de idealuri paşoptiste. N-a fost să fie. Pînă una, alta, singurul viitor previzibil pentru România e cel de ţară bananieră. Am fi prima astfel de ţară în Europa. Nu-i puţin. În sfîrşit, primii – un vis împlinit!

Vedeţi? Vă spuneam eu la început că stăm rău cu speranţa. Eu nu mai am, vorba lui Castellani, nici măcar de doi bani.