„Născută într-o lună de toamnă timpurie, septembrie, încerc cu desperare să opresc scăderea luminii“ – aşa se descrie Maria Vianu, cu delicateţe. Lasă lumina să treacă prin ea, într-un atelier imaginar pe care îl poartă în interior, oriunde se află. Picturile în ulei ale Mariei Vianu, desenele ei se construiesc pe pînză ori pe hîrtie sau carton din culori puternice, uneori liniile apar violent, dintr-un exterior al suprafeţei de lucru, se aşază acolo, parcă temporar, şi construiesc un peisaj solar, de cele mai multe ori anxios, lipsit – paradoxal – de seninătate. Deşi e soare pe pînzele Mariei Vianu, neliniştea domină întreaga compoziţie. Îl regăseşti uneori pe Chagall, alteori îi întîlneşti pe fauvişti şi pe expresionişti; şi, totuşi, aceste influenţe ar trebui lăsate deoparte, pentru a spune că, atunci cînd m-am întîlnit pentru prima oară cu lucrările Mariei Vianu, mi-am amintit de culorile acuarelelor lui Hermann Hesse şi am pornit pe urmele lor. Amintirea realităţii e undeva departe, mărturiseşte Hesse despre spaţiul vizual pe care şi l-a dezvoltat în timp, arta lui – adaugă acelaşi Hesse – e „biografia sufletului“, e o formă de eliberare, de dezvoltare spirituală prin desen şi prin pictură. O biografie inefabilă, fără date concrete şi evenimente notabile, se regăseşte şi în lucrările Mariei Vianu, o biografie din care nu rămîn decît stările, frînturile de amintiri, ca în visele pe care atunci cînd te trezeşti nu le poţi povesti.
În lucrările de început, în urmă cu aproximativ trei ani şi pînă recent, Maria Vianu se scaldă în figurativ, în crîmpeie de figurativ. Recent, apare pe pînză un alt tip de abordare, precum în Focul. Maria Vianu, exact ca în această pînză, trebuie să evolueze către grafism, să aibă încredere în calităţile sale de pictor, să evite fabula şi intriga. Expoziţia Calea spre lumină, deschisă pînă pe 10 aprilie, la Muzeul Municipiului Bucureşti, la Palatul Suţu, redă masa de lucru a artistei, şevaletul, şi atelierul său mental, tocmai această mişcare către altceva.
Maria Vianu, istoric al artei antice şi arheolog, pătrunde, de data aceasta, atunci cînd pictează, într-un necunoscut al minţii sale, un necunoscut pe care îl caută cu grijă, săpînd atent, eliminînd fiecare fir de praf, fiecare obstacol care ar putea ieşi în cale. Alege vizibilul, pînza, hârtia, pe care aşază un spaţiu imaginar, un spaţiu ce încearcă să capteze soarele în el. Nu întîmplător, pentru Ion Vianu, fratele artistei, Maria realizează „o pictură a simbolurilor arhetipale, referinţă la psihologia analitică a lui C.G. Jung“. Pentru mine, cea care în acest mic text s-a decis să folosească persoana întîi singular, lucrările Mariei Vianu sînt picturi-haiku, forţate să interiorizeze natura, anotimpul, într-o stare.
Nemuritoarea Carcalechi-a ! Daca noua micutza – octogenara – Picasso e mama actualului ministru, totul se justifica daca va pica pana la urma o sponsorizare.