„Pictorii de duminică“ ai Bucureştiului

La mijlocul lunii martie, mai mulţi critici de artă au scris o petiţie, intitulată SOS viaţa artistică bucureşteană,  prin care trăgeau un semnal de alarmă faţă de împuţinarea dramatică a galeriilor de artă din Bucureşti. Petiţia sublinia că artiştii tineri nu au unde să lucreze, nu au un atelier al lor. De asemenea, petiţia respectivă atragea atenţia asupra situaţiei de provizorat de la Centrul Cultural „Palatele Brâncoveneşti“, acolo unde interimatul conducerilor este o stare de spirit şi unde nu s-a mai făcut un concurs pentru postul de director de ani buni. Fosta directoare, Mădălina Mirea, a fost înlocuită, printr-o decizie politică, cu un membru PNL, un om politic, un om care n-a probat niciodată că ar avea tangenţă cu managementul cultural şi care să-şi demonstreze capacităţile printr-un concurs de proiecte. De la publicarea acelei petiţii, lucrurile au stagnat. Am discutat despre aceste probleme cu Doina Mîndru, critic şi istoric de artă, una dintre iniţiatoarele petiţiei, şi cu Petru Lucaci, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici.

„Atelierul este vital pentru un artist“

Doina Mîndru: „Erau două urgenţe în acea petiţie. Una care privea situaţia artistului şi a spaţiilor artistice din Bucureşti. A doua – managementul instituţiilor culturale din Bucureşti. Pentru Mogoşoaia, situaţia de provizorat durează de aproape opt ani“.

Petru Lucaci: „Uniunea Artiştilor Plastici din Bucureşti deţinea, în 1990, aproximativ 40 de galerii şi cel puţin 500 de ateliere de creaţie. După 1990, am rămas cu 4 galerii de artă şi jumătate din patrimoniul de ateliere, aproximativ 250. Asta în condiţiile în care numai Universitatea Naţională de Artă şcolarizează cam 1.500 de studenţi, la toate specializările. Numărul absolvenţilor de învăţămînt superior de artă este infinit mai mare, iar patrimoniul de spaţii – ateliere şi galerii – s-a micşorat semnificativ. Regretatul Mihai Oroveanu vorbea, în primii ani de după 1990, că în Bucureşti au rămas 20% din spaţiile care existau în perioada interbelică. Nu cred că este normal să pierdem spaţii de expunere, care sînt ale Primăriei.  Atelierul este vital pentru un artist. În UAP sînt 3.000 de artişti, care au vreo 250 de ateliere. S-a ajuns aici prin retrocedări sau prin diverse decizii. De exemplu, cinci etaje din strada Doamnei nr. 5 sînt închise, trebuie evacuate, din cauză de risc seismic. Ele sînt echivalate unor spaţii publice, deşi sînt ateliere individuale. Tot în acel imobil, de alte cinci etaje, cu apartamente obişnuite, nu se atinge nimeni, ca şi cum grija pentru om nu ar fi aceeaşi“.

Aflu că şi pictori importanţi ai României, care şi-au păstrat atelierele, nu mai au loc unde să-şi ţină operele. Statul nu doreşte să iniţieze programe de achiziţii din domeniul artei. Operele nu sînt expuse, acestea sînt ţinute, deseori, în condiţii improprii. Practic, creaţiile artistice de după 1990 nu pot fi văzute sau ajung rar la public. Ele nu mai înseamnă  „o moştenire culturală“ care ar trebui păstrată şi valorificată prin expunere şi prezentare, ci sînt frînturi ale unei istorii frînte, fragmentare. Acestea sînt păstrate tot de colecţionari privaţi.

Ce se poate face? Petru Lucaci: „Primăria oraşului Paris deţine spaţii de locuinţe pentru artişti şi ateliere de creaţie pe care le pun la dispoziţia artiştilor din toată lumea. Artiştii merg la Paris, după analiza unui CD de creaţie, şi primesc un spaţiu de creaţie. Parisul şi Franţa au un fond naţional de artă contemporană, un fond regional de artă contemporană, un fond local de artă contemporană. Această muncă a artiştilor este fructificată, Statul francez se îngrijeşte să aibă în colecţie valori semnificative şi să adauge tezaurului naţional artişti contemporani francezi, dar şi străini“.

Doina Mîndru: „Şi la Bucureşti au existat achiziţii publice. Ultima achiziţie publică a fost în 2007, la MNAC. Atunci s-a cumpărat destul de improvizat şi de puţin.  Dar pînă în 1990, au existat achiziţii publice semnificative, din opera artiştilor contemporani. Nu se cumpărau numai opere care erau omagii, se cumpărau opere de artă veritabile. După 1990, această operaţiune de tezaurizare a artei contemporane a fost lăsată strict numai în grija colecţionarilor particulari.  Nu mai există în bugetul ministerului Culturii sau în bugetele locale această poziţie: achiziţii de artă. Ca şi cum, prin Constituţie, n-am avea obligaţii faţă de cultura ţării, faţă de identitatea spirituală a ţării. Ar trebui un program de achiziţii, care să aibă în vedere activitatea unor artişti contemporani – achiziţii din expoziţii sau direct din atelier.  Peste tot în lume statul şi comunităţile locale au grijă să tezaurizeze arta contemporană.  În Legea Investiţiilor, era prevăzut ca 2% dintr-o investiţie publică să fie dirijat pentru susţinerea artelor. Nu există această  direcţionare“.

Cum rezolvăm această situaţie?  Pe hîrtie, în petiţii, lucrurile arată dramatic. Mulţi artişti nu mai unde să lucreze, nu mai au ateliere de creaţie, sînt nevoiţi să-şi închirieze ateliere, în spaţii destul de strîmte, chiriile fiind exorbitante în Bucureşti. Ar putea exista un sprijin din partea Statului român?

Petre Lucaci:  „Primăria, peste tot în lume, este adminitraţia care oferă aceste spaţii, care le pune la dispoziţia artiştilor, ca să stimuleze creaţia artistică contemporană, aşa încît artiştii să aibă condiţii minime de a produce. Din păcate, în România, nu există un Fond Naţional de Artă Contemporană care să achiziţioneze lucrările semnificative. Primăria n-are spaţii care să le pună la dispoziţia artiştilor. Am fost la guvern, am fost la Ministerul Dezvoltării, la Ministerul Culturii, să identificăm soluţii. Ministerul Apărării are kilometri de cazărmi în Bucureşti, care sînt evacuate, armata nu mai stă în oraş. O cazarmă care ar putea fi trecută din patrimoniul Ministerului Apărării în patrimoniul Ministerului Culturii şi disponibilizată ca spaţiu cultural ar fi o soluţie ideală. Ministerul Transporturilor  poate să aibă nişte hale, nişte depozite care pot fi transformate în spaţii culturale. Deocamdată, nu avem nici un răspuns, de nicăieri. Sîntem blocaţi, nu avem nici o promisiune. Este un proces eficient de deprofesionalizare. Artiştii trebuie să-şi găsească, ca să rezolve dimensiunea alimentară a problemei, un job alternativ. Ajung pictori de duminică“.

Acasă, în România,  viaţa de artist n-are nimic din boemia altor secole. Peste tot, şi tot timpul, trebuie bani. Bani – pentru ateliere. Bani pentru susţinerea unor galerii. Bani pentru achiziţii.  Salvarea: recunoaştere internaţională, să ieşi în afară, să expui în afară, să ai un curator, să fii văzut, să ai susţinerea unor galerii, să intri în colecţii internaţionale. Şi să vinzi – dacă poţi – cu numele tău, fără iluzii de la un stat care nu te sprijină. Petru Lucaci dădea exemplul lui Adrian Ghenie, care a vîndut, la ultima licitaţie, de 4 milioane de euro. De fapt, un colecţionar  a vîndut din opera lui Adrian Ghenie de 4 milioane de euro, completează  Doina Mîndru.

Palatele Brâncoveneşti – provizorat managerial

La Palatele Brâncoveneşti, actualul director este interimar, şi a fost numit printr-o decizie politică, de către primarul general interimar al Bucureştiului, Ioan-Răzvan Sava. Noul manager  se numeşte Adrian Chiotan, este jurist şi preşedintele PNL, sector 2.

Doina Mîndru face un scurt istoric al Centrului Cultural „Palatele Brâncoveneşti“: „Un centru cultural care a devenit important pentru arta culturală românească – un refugiu pentru artiştii contemporani, oferindu-le spaţii de expunere, un centru care a oferit spaţii traducătorilor – s-a transformat într-o industrie de nunţi şi botezuri. Managerii din ultimii ani, toţi interimari, nu s-au implicat în bunul mers al instituţiei, s-a început o investiţie, dar nu a fost finalizată. Cheltuielile au crescut nejustificat, direcţia banilor începe să fie cercetată de DNA. Înlocuirea Mădălinei Mirea a fost o decizie politică. Era şi ea în interimat, dar a fost înlocuită. Concursul pentru funcţia de manager  se tot amînă. S-a lucrat pe intermate. S-a început realizarea unui Memorial – pentru frescele şi pietrele rezultate din demolarea Mănăstirii Văcăreşti, testamentul artei brâncoveneşti.  Memorialul Văcăreşti a fost gîndit multifuncţional: sala de audiţii muzicale, 600 de metri pătraţi pentru expoziţii de artă contemporană. Numai că Memorialul este blocat de felul în care a fost administrat acest şantier. Cerem un concurs. Primăria trebuie să decidă un concurs de proiecte. Concursul trebuie făcut, pentru a oferi credibilitate Palatelor Brâncoveneşti, după ce directorii erau fie chemaţi la DNA, fie trimişi în puşcarie“.

Solicitată de revista nostră, Mădălina Mirea spune că nimeni nu a avut interesul să facă un concurs la Mogoşoaia, Primăria Generală a dorit doar directori interimari, care să nu verifice traseul banilor pentru şantierul de la Mogoşoaia. Cîtă vreme va rămîne Centrul cultural „Palatele Brâncoveneşti“ fără director confirmat prin concurs? „Încercaţi să rezistaţi pînă după alegeri“, a fost sfătuită Mădălina Mirea, de parcă un concurs legal ţine numele sau partidul primarului general al Capitalei.  Un concurs trebuia făcut de mulţi ani.

„Un artist asumat trebuia să stea în atelier şi să lucreze“

Cum se văd lucrurile dinspre galeriile private, care au apărut în Bucureşti şi unde există o dinamică a expunerii. Roxana Gamarţ, coasociat la Galeria Mobius, ne-a răspuns la cîteva întrebări, subliniind faptul că o galerie privată este „un semn sănătos al artei, care aşa trebuie să funcţioneze“.

Cît de greu este să deschizi o galerie privată?

Depinde de bugetul pe care îl ai. Trebuie să găseşti un spaţiu. Să fii conectat la scena de artă din zonă, să ştii artiştii, să ştii care sînt lucrările care contează pentru selecţie. Trebuie să ai buget pentru promovare, buget pentru curatori. Dacă ai un buget, poţi să faci un program.

Care a fost bugetul de pornire?

E o cifră confidenţială, dar nu-i o sumă mică.

Cît plăteşti chiria?

1.200 de euro plus utilităţi. Am 140 de metri pătraţi. O singură cameră. Aşa e gîndită galeria: să fie cît mai mulţi metri liniari.

Merită?

Galeriile private sînt semnul sănătos al artei, aşa trebuie să funcţioneze. Primele galerii private au apărut în România în 2003-2004. Acestea au contribuit la îmbunătăţirea pieţei de artă. A expune un artist este un semn sănătos al artei. A-l promova în afară arată că nu sîntem izolaţi, că sîntem competitivi. A vinde lucrările unui artist este un alt semn încurajator al funcţionării pieţei de artă. O galerie de artă contemporană privată este mai mult decît un spaţiu de unde poţi achiziţiona lucrări de artă. Este şi un spaţiu cultural, în care se pun în scenă acte artistice – expoziţii, performance-uri. În plus, o galerie asigură partea de management a carierelor artiştilor din portofoliul său, investeşte în vizibilitatea artiştilor pe care îi reprezintă, în expunerea lor pe scena de artă internațională prin participarea la tîrguri de artă din diverse zone, publicarea de albume, cataloage, cărţi ale artiştilor.

Cum îţi alegi protofoliul?

Sîntem focusaţi pe artişti din Europa de Est. În principiu, pe pictura figurativă. Am deschis galeria în urmă cu şase luni cu Roman Tolici, cu expoziţia Simulacrum, i-am expus pe Tara von Neudorf, pe Anna Khodorkovskaya. Vor urma expoziţii cu Andrei Gamarţ, Janos Sugar, Lea Rasovszky.

Ce le poţi oferi artiştilor?

Un rol de manager, de agent, al artiştilor. Le oferim creşterea vizibilităţii lor pe scena de artă internaţională. A-i expune pe o piaţă în afara României contează enorm. Spre exemplu, Roman Tolici va expune la Triumph Gallery din Moscova.  Lucrăm cu profesionişti din afară care curatorizează artişti români. Aşa cum curatori români pot să reprezinte artişti din afară. Reuşim o punte artistică.

Dar oamenii care fac artă au unde să lucreze? Au ateliere?

Cu atelierele este o problemă.  S-au închis ateliere, s-au închis spaţii independente unde funcţionau  grupuri de artişti.  Din lipsă de fonduri, primăria a luat înapoi spaţiile. Un artist are nevoie de un loc numai al lui, un atelier. Un artist asumat trebuia să stea în atelier şi să lucreze. Dacă nu are o galerie care să-l expună şi să-i vîndă lucrările, e foarte greu să lucreze, să plătească chiria pe spaţiu. Se poate pierde oricînd în dificultăţi financiare, poate să n-aibă un atelier sau poate să nu reziste la chiriile pentru spaţii.