Un miop neobişnuit

Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la 17 ani (în 1924), prezentînd-o însă nu ca pe un roman, ci ca pe pove­stirea unei încercări ratate de a scrie un roman. Cartea are, totuşi, titlul de… roman. Ultima frază devine şi prima lui frază – „Pentru că am rămas singur, m-am hotărît să încep chiar azi Romanul adolescentului miop“ – şi conferă textului deja parcurs de cititor o structură circulară şi paradoxală, simultan finită şi în curs de finalizare, organizată şi haotică. La fel ne apare naratorul, personaj şi totodată comentator al acestuia. Adolescentul „miop“ nu este cineva care nu vede bine, dimpotrivă, el este un observator acut de oameni, ci este cineva care se teme că este văzut ca un tînăr urît, indecis, bun de nimic pentru că este miop. Dacă ceilalţi băieţi din clasă se laudă permanent cu succesele lor la femei, sînt nişte machos, am spune noi astăzi, miopul este un non macho introvertit, dar ironic şi surprinzător insondabil.

Între autobiografie şi ficţiune

Autorul se simte ca casă în acest nod de contradicţii. El transcrie în text, aşa cum ne spune frecvent, fragmente din jurnalul pe care începuse să-l ţină cu mulţi ani înainte, ceea ce este biografic adevărat. Eliade a scris acest jurnal în România, ca şi în India, cu regularitate, dar l-a lăsat unor prieteni cînd a plecat la Londra, în 1940, în speranţa că-l va recupera la întoarcere. Nu s-a mai întors însă niciodată, din pricina războiului şi a comunismului care i-a urmat, iar acel jurnal s-a pierdut, probabil, definitiv. Ceea ce cunoaştem ca Fragments d’un Journal, cum sună titlul ediţiei sale franceze din 1973, de la Gallimard, priveşte perioada din Portugalia şi apoi din Franţa, toate consecutive anilor londonezi. În Romanul adolescentului miop avem, deci, încorporate în text, fragmente declarate a proveni dintr-un jurnal care azi nu mai există! Nu putem, de aceea, şti în ce constă travaliul specific autorului pentru a trece de la jurnal la roman. Avem însă şi alte două surse, paralele, ale acestuia din urmă: Memoriile despre aceeaşi perioadă, publicate separat¹  şi ediţia Scrierilor de tinereţe, publicate în patru volume de Mircea Handoca la Bucureşti. Primele cuprind articolele publicate de Eliade în diverse ziare din epocă între 1921 şi 1925, deci exact perioada la care se referă Romanul adolescentului miop. Cîteva „Scrieri inedite“ din acest volum, datate 1923, au titlurile Fragmente de Jurnal, Jurnalul tipilor din clasă şi Jurnal şi memorii. Aici apar colegii şi prietenii săi cei mai buni, precum Haig Acterian, Dinu Sighireanu, Polihroniade, Vojen şi mulţi alţii, toţi cu numele lor autentice, spre deosebire de cele uşor deformate din roman.

Romanul adolescentului miop nu este, deci, o autobiografie, dar nici o naraţiune propriu-zis fictivă. Autorul şi personajul principal, totodată narator, nu au acelaşi nume în text – celelalte personaje i se adresează cu „doctore!“, nu cu Mircea –, şi acest lucru îi cere cititorului, după Philippe Lejeune², acceptarea unui soi de „pact autobiografic“, prin care el este făcut să creadă că autorul cărţii vorbeşte despre el însuşi. Identificarea celor două instanţe, narator şi personaj, la nivelul enunţării (scrierii) textului, nu este însă percepută, la nivelul enunţului, adică în textul propriu-zis, decît ca o asemănare a lor³, şi acest lucru tocmai că-i deschide cititorului şi o perspectivă „fantasmatică“ asupra personajului, graţie căreia el poate intui în text şi ceva dincolo de intenţia autorului, „sufletul său necunoscut“⁴.

Jocul cu convenţiile mai multor genuri literare face parte dintr-o întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se şi construieşte pe sine însuşi, se avîntă în numeroase domenii ale cunoaşterii, dar le şi părăseşte, se luptă cu obligaţiile şcolare, le dispreţuieşte, dar se şi încordează, cînd altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deşi este puternic legat, afectiv şi conceptual, de ei; ca atare, le înţeapă ironic pretenţiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte pe firul conflictului dintre identitatea reală şi cea jucată de mai multe personaje, cu alte cuvinte, cel dintre a fi ceva şi a pretinde a fi altceva, între autentic şi ficţiune. Ca într-o comedie a vanităţii, deşi nu amară, ca la Thackeray, unii se „umflă în pene“ doar pentru a fi „dezumflaţi“ de către narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Ei nu sînt ceea ce pretind a fi, conchide acesta, întrebîndu-se însă, totodată, dacă nu cumva şi el se înşală asupra lui însuşi, precum personajele lui. Astfel, naratorul ne apare şi el dublat de un al doilea observator – să-l numim metanarativ –, care-i controlează propriile pretenţii, cele nu de vanitate, ci de luciditate. Acesta îl împinge la nesfîrşite interogaţii de sine sau la conciliabule nemiloase cu propriile lui fantome. Tocmai prin analiza de sine naratorul se diferenţiază de prietenii săi, lipsiţi de acest morb. Naratorul este altfel, trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparenţă şi realitate continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist riguros al lui însuşi. El se prezintă negativ, ca un miop urît şi ignorat de toţi – o descriere neconformă, de-altfel, cu naraţiunea –, dar este un miop care se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul ştie că ceilalţi nu sînt aşa cum vor să pară, dar nu ştie cum sînt ei în realitate, aşa cum nu ştie nici cum este el însuşi în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o ciudată încrucişare de perspective narative: personajele se laudă cu succese, naratorul le dezminte, dar recunoaşte că el însuşi este un hău de incertitudine, de neştiinţă. Romanul, de-aceea, „trebuie sa fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat de analize“⁵. „Cine sînt eu? Eu n-am avut nici moşie, nu mă pot recunoaşte în «fericiţii de la Medeleni»⁶, per­sonaje dintr-un roman de Ionel Teodoreanu. Aş vrea să ştiu cine sînt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întîlnit pînă acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege în adîncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atîtea trăsături străine, contradictorii.“⁷ „Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman aşa cum l-am înţeles eu, ca o răsfrîngere completă şi reală a adolescenţei mele, a adolescenţei noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rînd o justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în marginea şcolii, în adolescenţă, şi crezînd că ies din adolescenţă. Nu voi izbuti.“⁸

Un autoportret

Această ambiţie de autocunoaştere diferenţiază romanul lui Mircea Eliade de multe altele despre adolescenţi. Autorii acestora narează de obicei fapte din care rezultă incertitudinea eroului cu privire la sine însuşi, dar nu şi interogaţia de sine permanentă, ca la Eliade, scrutarea misterului identităţii. Mai mult, Un uomo finito⁹, al lui Giovanni Papini (1912), este descoperit de Eliade, uluit, ca un alter-ego al său; trebuie, de aceea, să se schimbe, „ca să nu se spună că am imitat pe Giovanni Papini“¹⁰. Are dreptate? Aici, din nou, intervine metanaratorul, care-i insuflă ambiţia de a fi altfel, nu „de la sine“, ci prin luptă cu sine, prin autoconstrucţie, prin ambiţia de-a afla cine este cu adevărat, mai mult, de a-şi construi singur o identitate puternică, printr-o voinţă inflexibilă, dovedind astfel adevărata virilitate, cea spirituală, nu sexuală.

Romanul este autobiografic în ceea ce priveşte faptele, adică liceul, prietenii, corigenţa la matematică, dificultăţile cu germana, lecturile, prima pasiune de entomolog, ierbarul de acasă, mansarda, decorul bucureştean, miopia, lupta cu somnul, lecturile prelungite pînă tîrziu noaptea, şi altele. Dar care este sensul acestora? Cum le trăieşte băiatul de 17 ani, personajul central al cărţii, ne spune naratorul, dar cum le resimte acesta, şi dacă le resimte corect, ne spune metanaratorul într-un (auto)portret strict negativ. „Miopul“ este urît, timid, bun la discuţii intelectuale, dar stîngaci în cele mondene sau erotice, bunicel cînd joacă în piese de teatru sau cîntă la pian Cavalcada Walkiriilor de Wagner, dar incapabil de o relaţie afectivă şi trebuind a trece pe la bordel pentru a depăşi bariera sexuală.

Acest (auto)portret poate fi citit astăzi însă cu totul altfel. De ce n-ar fi „miopul“ echivalentul unui non macho, un june care refuză rolul de macho şi se legitimează pozitiv tocmai prin acest refuz, inversînd valoarea negativă într-una pozitivă. Mircea Eliade însuşi părea la tinereţe unor contemporani din România ca un timid, dar altora, dimpotrivă, ca un tînăr tranşant în păreri şi dornic de a fi catalizatorul unor mari schimbări în mentalitatea celor din jur. La o vîrstă mai înaintată, precum în perioda sa americană, el s-a arătat, din nou, mai curînd timid, incapabil de decizii pratice şi de lupte academice. Cine a fost Eliade „cel adevărat“? Putem oare spune că acesta a rămas neschimbat întreaga sa viaţă? Modificări nu aveau cum să nu apară în viaţa unui om care din România a trecut în India, apoi în Portugalia şi Franţa, spre a trăi ultima perioadă în Statele Unite.

În fond, asemenea roluri sînt adevărate sau nu doar conform unui anume loc şi timp istoric, şi cred că de aici ar trebui să înceapă o discuţie mai rodnică decît cea strict biografică de pînă acum. Romanul adolescentului miop nu trebuie văzut numai ca autobiografia cîtorva ani, precum Memoriile, ci ca istoria unei lungi lupte cu sine şi o construcţie de sine a unui tînăr nemulţumit de slăbiciunile iniţiale: miopul nesigur şi asocial de la început trebuie să devină un tînăr intelectual puternic, voluntar şi de mare clasă. Nu este ambiţios în sensul marilor eroi ai romanului occidental din secolul al XIX-lea – Eliade citea, în acei ani, o spune chiar el, printre altele, cîte un roman de Balzac pe zi! –, ci pasionat de cunoaştere. Aici se află, cred, şi marea deosebire dintre acest roman şi altele despre adolescenţi precum The catcher in the rye (1951) de J.D. Salinger, în care personajul central, Holder Caulfield, se zbate într-o mare singurătate, alinată doar de sora lui, Phoebe, şi unde chiar colegii sau profesorii lui par dominaţi de sexualitate, şi atît. Tot foarte diferit este faimosul Le Diable au corps (The Devil in the Flesh) de Raymond Radiguet, apărut cu puţin timp înainte de moartea acestuia, la numai 20 de ani, în 1923, adică un an înainte de terminarea romanului de către Eliade; la Radiguet misterul relaţiilor umane şi sociale este cel care-mi pare a domina viaţa personajului principal.

Dimpotrivă, Eliade este obsedat de propria sa identitate prin intermediul lecturilor lui enorme, mai întîi, de botanică şi biologie, mai tîrziu de istorie, filozofie şi literatură sau istoria religiilor. La fel sînt prietenii săi, Robert Vojen, pasionat de d’ Annunzio, dar mai ales Marcu (Mărculescu, prietenul său cel mai bun), un evreu admirator al lui Balzac, şi el, dar şi un om cu vederi de stînga, cititor al lui Marx, Kautzky, dar şi al lui Kropotkin ori Bakunin, chiar Gherea¹¹. Împreună, trăiesc aceeaşi pasionată căutare de sine prin lecturi, indiferent dacă ele sînt sau nu întretăiate de sexualitate ori de eşecul ei. Aş vedea aici un exemplu de ceea ce Habermas a numit Öffentlichkeit¹², zona interesului public, situată între Stat şi interesul privat al cetăţenilor dintr-o societate liberală, deşi discuţiile pur culturale, nepolitice par a dezvălui mai curînd o subzonă privată a celei publice. Acest spaţiu este totuşi public, după Habermas, în sensul că oamenii discută teme de interes mutual fără a acorda atenţie statusului social al fiecăruia dintre ei, participarea este liberă, iar oficialităţile nu intervin nicicum; exemple ar fi saloanele franceze ori cafenelele germane din secolele XIII-XIX.

Într-un fel, Romanul adolescentului miop îmi evocă România de atunci, noua ţară, întregită după Primul Război Mondial, dar încă în curs de autodefinire. Tînăra ei generaţie apare şi se dezvoltă într-o lume mult diferită de cea a generaţiilor precedente. Graniţele politice coincid prima oară în istorie cu cele ale naţiunii. România Mare nu este poate perfectă, dar este, în fine, liberă de dominaţia oricărui imperiu vecin, constituţional democratică şi deschisă tuturor culturilor europene. Într-un fel, ea era comparabilă, cred, Italiei de după Risorgimento, unificare şi apariţia statului modern, cu capitala la Roma, după ce fusese, scurt timp, în Florenţa lui Papini, evenimente pe care acesta le trăise atît de intens. Brusc, în noua Românie, ca şi în Italia, partidele politice mai vechi, modelele culturale, tradiţiile sociale şi familiale apar ca anacronice, fără ca vreun substitut al lor să fie la îndemînă. Românii se simt liberi, dar izolaţi. La începutul secolului al XX-lea, izolarea din care ies îi face curioşi faţă de tot ceea ce-i înconjoară, dar încă neştiind cum să schimbe ceva (fundamental). Prima reacţie este setea de cultură, cea mai izbitoare trăsătură a acestor tineri. Indiferenţi la instrucţia publică, deşi nu impermeabili la ea, ci adesea, sorbind-o, selectiv, cu aviditate, precum liceanul Mircea Eliade însuşi, ei citesc cu o furie şi un gust astăzi uluitoare. Asistăm, în acest roman, la o extraordinară construcţie a civilizaţiei cărţii, aşa cum apare ea în noua modernitate a României. Dacă noi trăim astăzi dominaţia noilor medii care pun sub semnul întrebării rolul cărţii, atunci, adică acum un secol, aceasta stăpînea singură piaţa intelectuală. Elevii Eliade, Mărculescu sau Acterian strălucesc la capitolul lectură şi/sau scriere în presă, dar ei nu par a cunoaşte nimic din sport, cu excepţia alpinismului şi a unei aventuri pe mare, nici din artele vizuale, jazz, balet, călătorii în străinătate, film sau teatru public. Chiar reuniunile mondene, deşi dominate de ceea ce deja se numeşte flirt ori de spectacole de teatru amator, strălucesc tot prin conversaţii literare. Politica, nota bene, este încă necunoscută, şi la fel constituirea unor noi grupări publice afirmate ca atare. Analiza lui Habermas li se poate aplica perfect. Aici, în acest roman, vedem cum se constituie o nouă opinie publică, un nou orizont de aşteptare al celor foarte tineri atunci, dar precoci intelectual. Chestiunile pe care ei le discută nu au nimic cu statul, nici cu politica, deşi nu sînt nici strict private şi nici cu caracter estetic exclusiv. Oricine este liber să participe, dar binevenit este numai tînărul foarte cult, la zi cu librăria mai ales franceză, dată fiind dominaţia de către aceasta, atunci, a întregii Europe. Şi totuşi, Mircea Eliade este primul dintre ei care vorbeşte şi mai ales scrie despre literatura engleză – de exemplu, despre Samuel Butler –, italiană (Papini), norvegiana (Ibsen), ori culturile vechi caldeene sau despre cele ale Nilului. Întîlnim deja dorinţa lui Mircea Eliade de a „despresura“ cultura română de cea franceză şi a o deschide către lumea largă. Itinerariul spiritual, pe care-l va scrie în 1927 şi care va fi văzut ca un manifest al tinerei generaţii, nu era departe.

Acest roman al descoperirii de sine a unei noi generaţii într-o ţară nouă îmi pare a fi astăzi, aproape un secol mai tîrziu, cînd România reintră, după comunism, în Europa – deşi într-o Europă ea însăşi mult diferită de cea din 1925 –, mai modern chiar decît a fost la momentul publicării sale.

_________________

1. Mémoires I. 1907-1937. Les promesses de l´équinoxe, Gallimard, Paris, 1980. Mémoires II 1937-1960. Les moissons du solstice, Gallimard, 1988. Traducerile engleze au apărut în 1981 și, respectiv, 1988.
2. Le pacte autobiographique, Seuil, Paris, 1975, p. 29-30.
3. Ibidem, p. 35.
4. Romanul adolescentului miop, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 41.
5. Ibidem, p. 15.
6. Volumul Ulița copilăriei a fost lăudat în epocă, dar nu de Eliade, care consideră că acesta îi idealizează mai ales pe adolecenții din clasa avută (ed. cit., p. 43).
7. Idem, p. 117.
8. Idem, p. 160.
9. Un om sfîrșit, traducere de Ștefan Aug. Doinaș, Polirom, Iaşi, 2011.
10. Romanul adolescentului miop, p. 141. Mai departe, precizează: „Eu am viețuit viața lui Papini… [Oamenii] mă vor învinui că am maimuțărit pe Papini… Că nu sînt decît un epigon, o umbră, o răsfrîngere balcanică și îndobitocită a florentinului… În curînd, voi fi altul. Voi arăta celorlalți că fluviul sufletului meu se poate revărsa și în altă matcă“ (ibidem, p. 141-142). În volumul menționat din Scrieri din tinerețe, îi apare, de altfel, un articol despre Papini, publicat în 1925, general informativ, dar fără referire la sine însuși. Eliade precizează că volumul lui Papini fusese tradus de G. Călinescu (Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 229-233).
11. Ibidem, p. 39-42.
12. Jürgen Habermas, The structural transformation of the public sphere, 1974 (ediția germană este din 1962).

 

 

 

 

_________________

Foto: © Arhiva Familiei Eliade