Vestea că supervedeta tenisului, rusoaica Maria Şarapova (foto), s-a dopat a venit ca un cutremur într-un univers sportiv destul de seren. Lumea tenisului fusese ferită de asemenea devastatoare ştiri. Sigur, scandaluri au tot existat în ambele circuite profesioniste, ATP şi WTA, au fost cazuri de pariuri ilegale (Daniele Bracciali şi Potito Starace), episoade lipsite de fair-play petrecute pe teren (Daniel Koellerer, Victor Hănescu) sau chiar de dopaj (Mariano Puerta, Guillermo Coria, Juan Ignacio Chela), ca să mă refer doar la competiţiile masculine. Cu excepţia lui Coria, fost număr trei mondial şi finalist la Roland Garros, ori poate a lui Puerta, loser în ultima rundă a Marelui Şlem parizian, nici unul dintre sportivii menţionaţi nu a făcut parte din crema cremelor. Ce i s-a întîmplat rusoaicei Şarapova este fără precedent. Lucrurile stau ca şi cum Federer sau Nadal sau Murray sau Djokovici ar fi fost prinşi utilizînd substanţe interzise. Tocmai de aceea cutremurul declanşat în urma depistării pozitive a Mariei Şarapova la turneul de la Melbourne este unul de proporţii. Unul adevărat. Şi ca orice eveniment devastator, el trezeşte în mod legitim nişte întrebări, interogaţii ce umbresc un orizont prezumat imaculat: cel al sportului alb.
Vinovăţia multiplă
Aşa cum am mai susţinut, nu mă bucur de asemenea întîmplări şi nici nu mă grăbesc să arunc primul piatra. Situaţia este perfect comparabilă cu mizeriile care se succed într-un ritm ameţitor în aşa-zisa Justiţie independentă din România: corupţie doar cu corupţi, însă fără corupători, ori viţăvercea. Lucrurile sînt transparente, nu mai stărui, ultimul caz dintr-o suită ameţitoare este pilduitor – Ludovic Orban este acuzat de DNA că ar fi intenţionat să dea unor gazetari TV 50. 000 de euro pentru a fi favorizat în dezbaterile electorale, iar banii ar fi urmat să-i fie livraţi de un afacerist oarecare. Întrebarea consecutivă este logică: ok, şi cine este omul de afaceri, şi mai cu seamă cine sînt corupţii, jurnaliştii la care urmau să ajungă banii? N-am aflat, comunicatele DNA sînt selective şi impenetrabile. Orban trebuia sacrificat, ceea ce s-a şi întîmplat. QED.
Mai spuneam că Şarapova nu este singura vinovată în această afacere. Nici Lance Armstrong, nici Diego Maradona, nici Ben Johnson, nici alte staruri planetare nu poartă întreaga vină pentru actele de dopaj. Aceşti supersportivi nu sînt decît o parte, cea vizibilă, a contractului, mai există şi masa aisbergului, cea scufundată sub apa ignoranţei generale. Ca marile companii ce sponsorizează fenomenul sportiv să-şi poate realiza profiturile de miliarde de dolari, ele trebuie să beneficieze de aportul unor „eroi“ aproape mitici, cu rezultate inimaginabile pe Terra atleţilor doar valoroşi, muncitori şi talentaţi. Extra-performanţa înseamnă vandabilitate, aşa că sprijinirea pînă la delir a supermenilor face parte din fişa postului multinaţionalelor implicate în fenomen. Cînd zeii cad, nu e o problemă, căci vor fi inventaţi şi sprijiniţi alţii. Şi tot aşa.
Inocenţa timpurilor vechi
Însă, în tenis cel puţin, lucrurile nu au stat tot timpul astfel. A existat şi o frumoasă epocă romantică, nu foarte îndepărtată cronologic de vremurile noastre, în care jucătorii şi jucătoarele, fără să beneficieze de premiile şi contractele publicitare grandioase de azi, se bucurau efectiv de eleganţa jocului pe care-l practicau şi de excelenţa unor relaţii umane de negăsit ulterior. Nu e nevoie să coborîm pe firul istoriei pînă la maiorul Wingfield sau pînă la fraţii Renshaw, ca să înţelegem că, de pildă, prin anii ’60 şi ’70, ba chiar pînă la jumătatea anilor ’80 ai veacului trecut, viaţa veselă şi liberă era de fapt norma, una implicită, în circuitul masculin şi feminin.
Ca pildă, trebuie spus că marele Laver, după ce s-a retras la profesionişti în urma cîştigării primului Grand Slam, în 1962, traversa în lung şi în lat America, alături de Roy Emerson, Ken Rosewall şi Tony Roche, utilizînd un wagon clasic, jucînd în săli de sport de liceu, în pieţe publice, în spaţii de circ sau pur şi simplu pe străzi blocate, spre a-şi augmenta veniturile, cu totul insuficiente, ce veneau dinspre antreprenorii de turnee pro. În 1974, cînd Connors devenise noul star al tenisului, acesta l-a rugat pe Năstase să-i medieze o întîlnire de sponsorizare cu echipamentierul italian Sergio Tacchini, românul jucînd pe-atunci cu acest echipament. Întrebat de Nasty care a fost suma la semnătură, Jumbo a spus sec: 25. 000 de dolari. „Uff, a exclamat Iliuţă, în ’73, cînd eram numărul unu ATP, mie îmi dădea 2. 500! Ia uite cum a crescut bursa!“ Însă, cel dintîi care a transformat tenisul într-o uriaşă afacere a fost suedezul Björn Borg. De exemplu, în 1979, IceBorg era sponsorizat de nu mai puţin de 27 de firme internaţionale. Premiile au crescut exponenţial tot datorită primului wonderboy al sportului alb.
Paradoxal, mai mulţi bani nu au însemnat şi o viaţă mai frumoasă, mai bună şi mai normală pentru jucătorii profesionişti. Borg a abandonat tenisul la neverosimila vîrstă de 26 de ani. Vreme de un deceniu, fusese aproape invincibil, iar seria de cinci titluri cîştigate la Wimbledon îl transformase într-un zeu contemporan cu formaţia ABBA. Dar Ursul suedez a trăit extrem de intens şi a ars ca un chibrit lîngă bradul de Crăciun. S-a consumat din propria-i combustie. A ajuns să nu mai vrea să cîştige, pierduse sensul şi motivaţia, nu mai vedea o cale în faţa lui. După bizara retragere, au început problemele cu drogurile, dependenţa, falimentul şi anonimatul. Primul mare produs al supercapitalismului sponsorial a fost şi prima mare victimă a sistemului.
În rest însă, pleiada de tenismeni talentaţi şi foarte libertini din excepţionala epocă 1970-1980 a trăit la maximum fiece moment. Năstase, Gerulaitis, McEnroe, Newcombe, Roche, Clerc, Koch, Noah, Panatta et eiusdem farinae au fost curtezani, mari băutori, amici ai celebrităţilor din muzică, film şi artele plastice, dansatori nocturni notorii în arhicunoscutul Studio 54 şi, fireşte, băieţi care prizau cocaină şi fumau marijuana. Belmondo, Claudia Cardinale, Yul Brynner, Sean Connery, Diana Ross, Mick Jagger, Gianni Morandi, Andy Warhol erau printre comilitonii campionilor de tenis. Acest frenetic stil de viaţă nu i-a împiedicat să obţină şi succese, să facă şi un spectacol de neeegalat, şi să cîştige şi bani frumoşi. Ei erau liberi pentru că sistemul nu se perfecţionase la cotele existente astăzi. Năstase a cîştigat din premii mai puţin decît a făcut Victor Hănescu. No comment.
Mulţi bani egal moarte sigură
Într-un asemenea context şi ca urmare a unei astfel de puneri în oglindă, reiese fără pic de echivoc, că profesionismul anilor 1970 nu exludea viaţa, generozitatea şi visarea. Tenismenii aveau timp, energie şi disponibilitate să fie prieteni şi să construiască relaţii foarte omeneşti. Ei stăpîneau arta de a fi bon viveur, iar această formă de libertinaj estetic se traducea printr-o creativitate incredibilă pe court. Cînd Laver punea stop de rever cu o rachetă de lemn cîntărind 476 de grame, lumea amuţea. Astăzi, cînd Djokovici face scurta de backhand cu Head-ul lui de 320 de grame din carbon-titanium, punctul vine, dar publicul cască. În vremea lui Billie Jean King şi a lui Margaret Court se fuma iarbă, dar ideea de dopaj era utopică şi jignitoare. Astăzi, Şarapova, cu cîteva sute de milioane de dolari în conturi, este suficient de anesteziată intelectual ca să continue dopajul cu Meldonium, riscînd să piardă 30 de milioane de dolari anual. Realismul a ucis romantismul, capitalismul a supravieţuit propriei lui expieri, iar interesul a uzurpat viaţa. Despre asta este vorba.