Ochiul inocent. Game, set, match and… finish!

Pentru o ţară ca România, una care a dat sportului alb primul lider mondial din era computerizată ATP, care a disputat trei Challenge Round în Cupa Davis, care a oferit o cîştigătoare de Mare Şlem, dar şi un număr doi WTA, şi care încă revendică un lider ATP la dublu, existenţa unui turneu de tenis în Capitală este o dovadă că tradiţia şi palmaresul sînt încă vii, în ciuda unui recul pregnant, în ultimii ani, al probei masculine de simplu. Pentru iubitorii tenisului din ţară să privească răgaz de nouă zile tenismeni de o certă valoare evoluînd pe frumoasa bază sportivă din Parcul cu Platani, situat în fermecătorul cartier Cotroceni, nu este un lux, ci o vitală necesitate. Pasiunea nu se negociază, patima nu cunoaşte compromisuri. Să nu ai tenis masculin de nivel internaţional în România coincide cu a refuza Franţei organizarea Campionatului European de Fotbal sau Serbiei găzduirea Europeanului de baschet băieţi.

Comparaţiile ar putea să continue la ne­sfîrşit. Pentru a cinsti nume mari, ca fraţii San Galli, Nicolae Mişu, Ghica Poulieff, Tache Caralulis, Arnulf Schmidt, fraţii Viziru, Sever Dron, Petrică Mărmureanu, Guenther Bosch, Ion Ţiriac, Ilie Năstase, Florin Segărceanu, Andrei Dîrzu, Adrian Voinea, Andrei Pavel, Victor Hănescu, Adrian Ungur, Horia Tecău şi Florin Mergea, competiţia internaţională de la Bucureşti este un minimum necesar. Nu sîntem în situaţia Croaţiei, de a organiza două turnee, unul de sală, la Zagreb (Bucureştiul oricum nu are sală!), şi unul pe zgură outdoor (Umag, la Adriatică!), dar un turneu ATP de categoria International nu este în nici un caz prea mult. Este exact cît trebuie pentru a ne celebra trecutul, încercînd să nu distrugem viitorul.

Începînd din 1993, Capitala s-a bucurat de existenţa unei competiţii masculine internaţionale.

Între anul de debut şi 1997, aceasta s-a numit Romanian Open, fiind patronată de fostul tenismen Sever Mureşan. În acea perioadă, turneul era de categorie superioară, World Series, le oferea 500 de puncte competitorilor şi premii de 475.000 – 525.000 de dolari americani. Ba, în 1995, cuantumul premiilor a atins ameţitoarea sumă de 1.350.000 de dolari, ediţia fiind adjudecată de austriacul Thomas Muster, pe-atunci numărul trei mondial şi cîştigător a numai puţin de 11 turnee în sezon, între care şi Roland Garros. În 1998, turneul a fost decăzut din categoria superioară, devenind unul din seria Inter­national, de 250 de puncte ATP. După aceea, s-a numit Gelsor Open, BCR Open România şi BRD Năstase Ţiriac Trophy. Din 2012, turneul se desfăşoară la jumătatea lui aprilie, fiind mutat din luna septembrie, căci primăvara este un sezon mult mai propice tenisului pe zgură, proba bucureşteană pregătind şi ea, alături de alte competiţii europene, participarea tenismenilor la Roland Garros. De-a lungul anilor, s-au impus la Bucureşti tenismeni de mare calibru, precum Ivanisevici, Berasategui, El Aynaoui, Ferrer, Acasuso, Melzer, Simon, Dimitrov şi García-López. Aici au jucat, în competiţie sau în demonstrativ, Boris Becker, John McEnroe, Mats Wilander, Yanick Noah, Adriano Panatta, Carlos Moya, Juan Carlos Ferrero, Richard Gasquet, Gaël Monfils şi Novak Djokovici, adevărate legende ale sportului alb, campioni de poveste.

Locul turneului are şi el un farmec aparte, baza sportivă a Băncii Naţionale fiind plasată în bătrînul cartier boieresc Cotroceni, între străzi cu nume de rezonanţă, dr. Lister, dr. Staicovici şi Louis Pasteur, printre vile şi case cu do­uă‑trei nivele ce amintesc de Bucureştiul lui Paul Morand, întreaga zonă fiind scăldată în vegetaţie. Arena centrală, cea în formă de platou susţinut de arcade, cu o capacitate de 5.000 de locuri, toate pe scaun, şi care a găzduit şi finala Cupei Davis din 1972, s-a dovedit mereu un stadion elegant, bine plasat într‑o bază de tenis cu un şarm indicibil, gazonul, micile coline, bătrînii platani, nuci, castani, brazi, mesteceni şi sălcii, sala de sport, restaurantul şi Casa Presei fiind piese perfect integrate într-un peisaj care, dacă nu poate face concurenţă Roland Garrosului, totuşi, nici nu refuză comparaţia cu acesta, doar că la altă scară. Românii fani ai sportului alb erau mulţumiţi de turneu şi abia aşteptau ediţia de anul viitor. Noi, cei împătimiţi de tenis, ne revedeam mereu la anul, devenind, odată cu trecerea timpului, un fel de părtaşi la un ritual de purificare mentală, tovarăşi într-o congregaţie a inşilor fericiţi şi solidari în jurul unei pasiuni unice. Tenisul ne unea, făceam schimb de informaţii, bîrfeam, lansam provocări la partide amicale, puneam la cale competiţii de plezirişti, criticam autorităţile şi schimbam opinii de lectură şi de meciuri. Eram o lume, mai curată şi mai sinceră decît cea politică, economică sau chiar intelectuală de pe la noi. Şi chiar dacă segmentul monden, uşuratic şi conjunctural al publicului era destul de consistent, mai ales la partida demonstrativă sau la finală, totuşi nu el era cel definitoriu. Oricum, era loc pentru toţi, şi fiecare spectator avea a-şi împlini aşteptările.

Iată însă că ediţia cu numărul 21 ameninţă să fie şi ultima a deja bătrînului turneu bucureştean. De ce? În urma tragediei din Clubul Colectiv, care a zguduit o ţară şi a schimbat un guvern altfel destul de performant, şefii ISU, care acum suflă şi-n îngheţată, darămite în ciorbă, au decis că mari unităţi sportive publice nu mai primesc avizul de funcţionare dacă nu întrunesc nişte standarde la care germanii sau italienii, de pildă, nici nu visează (vezi cazul acoperişului de pe Arena Naţională!). Extremişti, conform unei păguboase tradiţii istorice, am sărit din lacul relativismelor morbide în puţul exigenţelor stelare. Drama e că între plus şi minus infinit trebuie să trăim şi noi, intervalul uman ordinar, imensa majoritate a populaţiei, care e condamnată să vieţuiască, să muncească şi să reziste în această bizarerie de ţară pe care unii o consideră „stat de drept“. După brusc înaltele standarde pompiereşti, probabil că 99 % dintre clădirile acestei ţări ar trebui închise pe motive de nesiguranţă. Deci şi Cotroceniul, şi Parlamentul, şi Academia, şi Palatul Victoria, şi spitalele, şi bisericile, poate chiar şi cimitirele etc. De aceea, eu zic să închidem ţara şi să plecăm în Siria, oricum depopulată în urma războiului civil…

Pe scurt, Arenele BNR nu mai pot găzdui, pe stadionul central, turneul ATP de la Bucureşti. „Am făcut tot ce se putea pentru ca acest turneu să continue. În trecut, am cumpărat licenţa tot de la un român, am plătit toate datoriile existente şi cred că am ajuns să avem un turneu decent la Bucureşti. Acum, turneul se vinde… În 2016 este ultimul an cînd vedeţi acest turneu la Bucureşti, pentru că eu nu-mi mai permit să-mi bat joc de numele meu, de poziţia mea şi de trecutul nostru. Eu am vîndut Dubaiul, care a fost al meu, dar timp de 12 ani în leasing. Aşa este şi acest turneu de vînzare. BNR-ul nu are nici un fel de vină, ei nu trebuie să facă infrastructuri de sport. S-a nimerit ca ei să fie acolo… Ăsta e turneul, un turneu bun. Din păcate, nu vor fi mulţi spectatori la această ediţie, că asta e situaţia. Sper să nu vom lua o palmă de la ATP, pentru că ei au auzit că se va juca un meci de Cupa Davis cu Nadal într-o sală, în luna iulie… Cu Nadal! Să se joace în sală, pe zgură, vara… La Cluj. Eu, dacă eram organizator, o făceam într-o «potcoavă», pe un stadion de fotbal, unde veneau măcar 15.000 de oameni“, a spus Ţiriac, proprietarul licenţei ATP a turneului bucureştean. Iar tînărul Cosmin Hodor, directorul competiţiei, a declarat: „Sînt minime şansele ca acest turneu să rămînă în România de la anul, şi asta din diferite motive, pe care nu doresc să le comentez. Cert e că numai la ediţia de faţă am refuzat trei jucători din Top 20 ATP, de pildă pe Monfils şi Simon, pentru că nu aveam unde să-i punem să joace. Ar fi trebuit să evolueze pe terenuri cu 500 de locuri. Automat, ei nu-ţi mai vin a doua oară, căci tenismenii din circuit vorbesc între ei, iar zvonul rău se disipează rapid. Eu nu doresc ca despre acest turneu să se vorbească altfel decît la superlativ. ATP impune un minimum de 3.500 de locuri pe arena centrală. Anul acesta am primit o derogare, am înălţat ad-hoc o tribună de 2.000 de locuri, dar la anul lucrurile nu vor mai sta la fel. Din păcate, acesta este sfîrşitul unei poveşti frumoase, care a durat fix 21 de ani.“

Marele campion Ilie Năstase, la conferinţa de presă ce premerge turneul, abia a avut puterea să declare, printre lacrimile pe care nu le putea stăpîni: „La tenis avem aceeaşi problemă ca şi în cazul Arenei Naţionale. La Arena Progresul nu se poate juca tenis! Am tot jucat aici cu Ţiriac, din 1972, şi acum nu se mai poate. E acelaşi lucru, n-au avizul de la pompieri, de la ISU“. Iar ultimul cuvînt îl are tot guru-ul Ion Ţiriac, cel sub a cărui preşedinţie a COR naţiunea a înregistrat cele mai bune rezultate la JO de la Sidney, în anul 2.000. Judecata miliardarului este globală, tranşantă şi corectă: „Nu e vorba numai despre sport, e un adevărat genocid împotriva tineretului! Tinerii nu mai știu să alerge, și în curînd vor uita şi să mai meargă. Asta pentru că sportul nu e considerat prioritatea zero la noi în ţară. Avem inflaţie de priorităţi, dar nu şi asta. Cea mai mare tristețe a mea se leagă de această nepăsare a autorităţilor privind viitorul. M-am așteptat la un asemenea regres, din păcate. Am spus‑o din 2000“.

Fireşte, lucrurile sînt mai complicate de‑atît. Există numeroase întrebări. De ce BNR are în proprietate Parcul cu Platani, dar legea o împiedică să investească în propriul ei bun? De ce nu s-a mai realizat proiectul din 2014, în virtutea căruia baza sportivă urma să treacă la Guvern, în cadrul RAPPS, BNR primind un alt teren la schimb? De ce senatorul Ilie Năstase nu introduce un proiect în Parlament, care să modifice Legea BNR sub aspectul libertăţii de a investi în parcul sportiv, alături de alte entităţi, precum FRT, primind, totodată, sponsorizări şi bani pe proiecte europene? Şi, mai cu seamă, de ce zecile de mii de iubitori ai sportului alb nu organizează un protest de stradă pentru a apăra această instituţie tenisistică unică în România? Ştiu, nu e vorba despre morţi şi răniţi, ca în cazul Colectiv, dar de ce doar în situaţii tragice să fim solidari? Altfel, cu viaţa noastră ce facem? Cum o trăim între un incendiu, runde de alegeri electorale şi un cutremur devastator? Sau nu o mai trăim deloc?

Din păcate, atît despre ultima ediţie a turneului Năstase Ţiriac Trophy. Aş fi vrut să scriu despre Fernando Verdasco şi Guillermo García-López. Sau despre Guido Pella. Despre Robin Haase. Ori despre Federico Delbonis. De ce nu, despre Lucas Pouille… Dar la ce bun? După cum se vede, noiembrie 2015 nu a fost un început de mai bine pentru ţară, ci doar debutul unui delir încă şi mai urît. Şi nu este vorba doar despre tenis. Cei 300.000 de şomeri în plus, bîlbîielile tehnocrate, incapacitatea de a folosi fondurile europene, abuzurile procurorilor, descalificarea clasei politice, plezirismul prezidenţial, decăderea presei şi blocajul economic sînt şi ele consecinţe ale unui moment care ar fi trebuit să însemne radical altceva. Noi am rămas tot loseri, iar acum am ratat pe mîna unor tineri, reprezentînd teoretic viitorul naţiunii. Concluzia? Dante avea dreptate: nici o speranţă n-a mai rămas. Pentru foarte mulţi români, capitalismul băştinaş înseamnă că ziua de mîine nu există. Sclavii multinaţionalelor şi acoperiţii gîndesc însă diferit. De aceea, aştept pe feisbuc o elegie despre democraţia dispărută. Sau un panegiric pentru defunctul turneu… RIP.