Steven Wilson, de la Porcupine Tree la Hand. Cannot. Erase.

  • Recomandă articolul

Steven WilsonAscultătorul de muzică rock, în general, și de muzică progresivă și experimentală, în particular, nu pune atît de mult accent pe topuri și clasamente precum ascultătorul de muzica difuzată cu precădere la radio și pe canalele populare de tipul YouTube. În cazul muzicii comerciale, regăsim clasamente săptămînale, în care piese mai mult sau mai puțin rezonabile urcă și coboară locuri importante fără un alt criteriu în afară celui al votului ascultătorilor entuziaști. Se nasc, astfel, topurile estivale sau topurile pentru iubitorii muzicii de club. Revenind la fenomenul rock, acesta este pretabil mai degrabă bilanțurilor anuale sau bilanțurilor ce se referă la creșterea și descreșterea unui anumit subgen. De asemenea, diferența între comercial și conceptual se adîncește în momentul în care vorbim de­spre albume, și nu despre piese apărute întîmplător și care au invadat posturile de radio sau televiziunile cu profil muzical.

Alegeri personale

Pe lîngă aceste bilanțuri, mai există și acele topuri inedite din mintea fiecărui ascultător de muzică rock. Numai astăzi, cînd scriu acest articol, mi-au venit în minte trei astfel de clasamente. Primul dintre ele se referă la trupele de rock progresiv (am ales această formulă pentru a lărgi pe cît posibil plaja variantelor) care, probabil, nu vor vizita niciodată țara noastră. Și m-am oprit doar la trei nume: americanii de la Tool, suedezii de la Meshuggah și canadienii de la Rush. Nu voi insista acum pe motivele adiacente. Se știe foarte bine cîți spectatori aduce o asemenea formație la un concert în București sau în orice alt oraș important din România. Un al doilea top la care mă gîndeam (acesta e și mai subiectiv decît primul) ar fi acela al trupelor pe care le‑am văzut deja măcar de două ori și pe care aș vrea să le mai văd cel puțin o dată. Aici conduc detașat britanicii de la Iron Maiden (în vară, îi voi urmări pentru a patra oară în România), urmați de Anathema (tot trei concerte) și de finlandezii de la Amorphis, despre care am mai discutat într‑unul dintre materialele anterioare. Mai există și un al treilea fel de clasament, unul care pune laolaltă trupe și destinații de vacanță care s-ar potrivi cu acele trupe. Pentru a complica puțin algoritmul, voi numi trupa și un oraș în care aceasta a susținut sau va susține spectacol în anul 2016. Black Sabbath la Donington, Marillion la Buenos Aires și, nu în ultimul rînd, Steven Wilson la Bruxelles. Această ultimă opțiune vine la pachet cu un mic regret, pe care sper că îl voi corecta în anii ce vor veni. Dar să vorbim despre Steven Wilson și despre produsul său conceptual, Hand. Cannot. Erase. (Kscope Music, 2015).

Pink Floyd, ABBA, Gojira, Opeth, Camel

Chitarist, compozitor, solist, producător, personaj extrem de important în spațiul rockului progresiv și nu numai (vezi colaborarea cu trupa britanico-australiană de drum’n’bass Pendulum, din anul 2010), Steven Wilson s-a făcut remarcat în special pentru discurile pe care le-a înregistrat cu trupa britanică Porcupine Tree, pe care de altfel a și înființat-o, în 1987. Dacă începutul carierei lui Steven Wilson (și implicit al formației Porcupine Tree) a stat sub semnul influenței venite din­spre Pink Floyd (grupul din Hemel Hempstead continuînd tradiția lui Roger Waters și a lui David Gilmour), venirea anilor 2000 a diversificat paleta cromatică în care artistul a continuat să se scalde. Au apărut atît nuanțe contemporane, cît și mai vechi, în special pe filiera rockului progresiv din anii ’70. Opeth (progressive death metal), Tangerine Dream (electronic rock), Camel (progressive rock), Dream Theater (progressive metal), ABBA (pop), dar și Gojira (technical death metal) sau Neurosis (post-metal) au reprezentat și reprezintă borne importante pentru Steven Wilson. Maestru al stărilor melancolice ținute în frîu, artistul britanic pare a se concentra, cel puțin în acest moment, pe cariera solo. Într-un interviu acordat în martie 2015 publicației online undertheradarmag.com, Wilson evita să vorbească despre revenirea la Porcupine Tree. De altfel, convorbirea avea loc la puțin timp după lansarea celui de-al patrulea produs de studio al său, intitulat Hand. Cannot. Erase.

Hand. Cannot. Erase. (2015)

Povestea din spatele acestui material discografic este una cît se poate de reală, dar și tragică în același timp. Joyce Carol Vincent este o femeie care a murit în decembrie 2003, în apartamentul său din Londra, fiind descoperită abia trei ani mai tîrziu, de prieteni și familie. Joyce era înconjurată de cadouri de Crăciun rămase netrimise la acea dată. Dezinteresul arătat de apropiații ei a fost tradus prin faptul că femeia pur și simplu dorea să se izoleze, nemaidorind să comunice cu exteriorul. Extrapolînd ideea la societatea în care trăim, Steven Wilson pare să atace singurătatea care vine la pachet cu rețelele de socializare. Atomizarea socială este metatema ce zugrăvește integral albumul Hand. Cannot. Erase. Conceptul ce însoțește muzica aduce cu sine atmosfera construită de Pink Floyd pe Dark Side of the Moon (1973) și The Wall (1979). De asemenea, există multe zone de confluență și cu Dream Theater, în special din perspectiva apropierii de Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory (1999). Liniile de contact se trasează în mai multe feluri: vocile feminine (Theresa Thomason în cazul DT vs. Ninet Tayeb pentru SW), chitariștii (chitara lui John Petrucci vs. chitara invitatului Guthrie Govan, membru al formației The Aristocrats), dar și cele două povești, congruente pînă la un punct. Acesta nu este un album de rock sau de metal progresiv în sensul tradițional al cuvîntului. Artistul britanic reușise o performanță în acest sens cu precendetul disc The Raven That Refused to Sing (And Other Stories, lansat în 2013. Dacă vorbim despre Hand. Cannot. Erase., Steven Wilson îmbină armonios elemente de jazz fusion, de funk, pop, muzică electronică, adună umbre și lumini deopotrivă. De data aceasta, artistul nu face pactul nici cu ABBA, dar nici cu Pink Floyd, reușind mai mereu să se situeze undeva la mijloc, fără a fi observat nici de unii și nici de ceilalți. Portalul Sputnik Music vorbește despre un hibrind muzical pus la punct de Steven Wilson. Pop-progressive rock ar putea fi termenul care să definească cel mai bine atmosfera de pe acest disc. Putem să jonglăm cu definițiile și să ne referim la o muzică progresivă cu influențe din zona alternative/indie. Totuși, dacă ar trebui să aleg trei piese de pe acest álbum, pe care să le iau cu mine pe acea insulă pustie, nu aș avea o misiune tocmai ușoară. Aș începe cu 3 Years Old, pentru că sădește un sentiment de așteptare în ascultătorul avid de cunoaștere, aș continua cu Perfect Life, pentru beatitudinea pe care o transmite („She said «The water has no memory.»/ For a few months everything about our lives was perfect./ It was only us, we were inseparable“.) și aș încheia cu Home Invasion, pentru atmosfera de tip Dream Theater, amestecată cu versuri ce lovesc direct în nucleul contemporaneității, societate ce nu mai separă realitatea de lumea virtuală. („Download sex and download God./ Download the funds to meet the cost./ Download a dream home and a wife./ Download the ocean and the sky.“)

Există o bună șansă să mă fi pripit cu aceste opțiuni. Nu neg asta. Pentru a corecta erorile din timpul primelor audiții, mă voi întoarce entuziast la Hand. Cannot. Erase. Steven Wilson trebuie descifrat din mai multe unghiuri. Începînd chiar de acum.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }