Mi-aş dori să răspund, în paginile de faţă, articolului publicat de Mihaela Ursa în Observator cultural (21 aprilie 2016), intitulat „Solidaritate pentru auto(re)cunoaştere“, din dorinţa de a reformula problema feminismului aşa cum o resimt în acest moment al periplului meu, care a integrat Europa, Canada şi revenirea în ţară.
În primul rînd, aş dori să mă întorc în timp şi să detectez unde anume, chiar dacă nu explicit, această problemă s-a impus cu puterea unei decizii şi a unei luări de poziţie. În al doilea rînd, aş vrea să punctez modul în care, cu încetul, ea a devenit o condiţie naturală, iar apoi felul în care această problemă a devenit din nou stringentă, la capătul unei conversii transatlantice. Şi, nu în ultimul rînd, mă voi întreba dacă e posibilă anularea dihotomiei clasice, să zicem, dintre Mihaela Rădulescu şi Monica Macovei, a hiatusului de nedepăşit între seducătoare şi intelectuală. E posibil ca personalitatea „intelectuală“ a femeilor să fie seducătoare, fără a crea spaime şi frisoane în lumea bărbaţilor? Într-o lume ale cărei standarde sînt create de bărbaţi? În lumea noastră, cu alte cuvinte?
Răspunsul la această întrebare este da. Condiţiile, însă, ale acestui da le voi analiza în paginile de faţă.
Nu mi-am dat seama decît foarte tîrziu că formarea mea nu a fost marcată aproape deloc de modele feminine. Îndreptîndu-mă înspre austeritatea filozofiei, reperele mele au fost aproape exclusiv masculine. Mi-am început viaţa intelectuală între sintagmele rarefiate ale lui Cioran, Heidegger, Nietzsche, Eliade, cu toate contradicţiile implicite. Un instinct reactiv mă incita însă să dansez atonal, să combin caracteristici contrastante. Îmi amintesc cu extrem de multă claritate afirmaţia unui coleg de facultate care, exasperat de interesele mele ireconciliabile, mi-a spus: „Nu poţi fi în acelaşi timp Max Planck şi Tereza de Àvila“. De acord, dar ce anume poţi fi? Nastasia Filipovna, în destinul ei de femeie fatală, nu ducea prea departe. Hannah Arendt, cel puţin în varianta pe care o cunoşteam atunci, ca tînără pupilă preferată a monstrului sacru Heidegger, nu era nici ea extrem de atractivă (pe Arendt în toată amploarea ei, în ruptura şi în dramatica reconciliere cu Heidegger, am descoperit-o mult mai tîrziu, predînd-o în 2009, la McGill, în cadrul unui curs de filozofie politică). Simone de Beauvoir, oricît de revoluţionară ar fi fost, mi se părea lipsită de sex appeal. Infinitele muze, inspiratoare, îngrijitoare de răni şi sfinte sanctificate mi se păreau în egală măsură, prin ireproşabilitatea lor, neatractive. Aşadar, m-am format în lumea bărbaţilor. Doar că în această lume eram percepută ca un corp alogen. Lucrul acesta mi-a devenit cu percutanţă clar atunci cînd, în cadrul unui seminar interdisciplinar la Bucureşti, unde prezentam hermeneutica lui Gadamer, mi s-a spus verde în faţă: „Nu înţeleg ce anume poate împinge o femeie înspre înverşunarea spiritului“. Femeia, am descifrat în subtext, e făcută pentru aluviunile sufletului, pentru stăruinţă şi acceptare, nu pentru irespirabilele încordări metafizice. Afirmaţia a stîrnit puternice polemici în rîndul auditorului. Pe moment nu am înţeles amploarea ei, însă în timp ea a devenit un punct de referinţă, pornind de la care a trebuit să-mi reformulez în întregime „viziunea asupra lumii“.
Am plecat, aşadar, înspre lumea nouă, cu intensa dorinţă de a mă expune la modéle diferite de existenţă, de a-mi construi un destin. Pentru moment eram, însă, profund marcată de stereotipurile anterioare. Reţin solidaritatea antifeministă cu o fostă amică bosniacă, de fiecare dată cînd ni se amintea că lumea în care păşeam promova valorile unei revendicări permanente a drepturilor femeii. Antifeminismul meu declarat venea din perplexitatea în faţa unor obiceiuri culturale neliniştitoare, printre care, de exemplu, faptul că bărbaţii nu deschid uşa femeilor în locurile publice, consumaţiile în cafenele şi restaurante se plătesc în mod individual, iar oferirea de flori e percepută ca un obicei preistoric. De asemenea, faptul că prezenţa fizică a femeilor pe stradă nu e un continuu subiect de explorare şi scanare corporală. Ceea ce duce uneori la senzaţia că lumea se goleşte de feromonii marilor oraşe europene.
Declar deschis că nu am explorat în amănunt teoriile feministe, întrucît nu am fost în mod deosebit interpelată de acestea. Aş putea doar spune, pe scurt, că există o distanţă istorică şi ideologică între felul cum e înţeles feminismul în România, în sensul tradiţional de ideologie suspectă a supremaţiei feminine sau de serie de practici de vizibilizare şi ieşire din discriminare, şi performativitatea lui Judith Butler, de exemplu, precum şi a postfeminismului de după ea, care ia „de bune“ cîştigurile sociale şi politice ale doctrinei feministe, dar se demobilizează social pentru a se remobiliza nihilist. Şi mai mult, între feminismul clasic şi modul în care e practicată senzualitatea/sexualitatea/prostituţia ca regîndire a condiţiei femeii la Nelly Arcan, una dintre autoarele pe care le analizez în paginile de faţă.
Mi-am construit, aşadar, reperele datorită cîtorva întîlniri hotărîtoare, neaşteptate şi bulversante, al căror traseu îl parcurg în recenta mea carte, Literatura canadiană în infraroşu. Nihilismul feminin (Editura Tracus Arte, 2015), dar şi într-un mod mai direct, întrucît e vorba de literatură, în romanul Femeile occidentale nu au onoare (Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur, L’Harmattan, 2015).
Prima astfel de întîlnire a fost cea cu Nelly Arcan, cocktailul Molotov care a aruncat în aer, prin insolenţa şi prin luciditatea ei metafizică, toate cadrele anterioare în care se poziţiona problema femeii în atingere cu lumea bărbatului. Nelly Arcan e un reper de neocolit. Ea ar trebui predată în cadrul oricărei formări de bază la capitolul filozofie, cum o declara Nancy Huston, în prefaţa ei la Burca de carne, cartea apărută postum, la Éditions du Seuil (2011), a sus-numitei autoare. Şocul pe care Nelly Arcan îl produce e unul tectonic, cu multiple falii de emergenţă: în primul rînd, prin succesul primei ei cărţi, Tîrfă (Putain), publicată la Seuil, în 2001, un roman autoficţional. Autoficţiune s-a mai scris; Nelly Arcan nu e prima femeie care îşi disecă viaţa personală, cu toate detaliile ei mai mult sau mai puţin digerabile: Catherine Millet s-a expus în Viaţa sexuală a lui Catherine M (La vie sexuelle de Catherine M, Seuil, 2001), Christine Angot a disecat incestul, precum şi abuzul şi rădăcinile irepresibile ale dorinţei sexuale (a tatălui pentru ea, dar şi a ei pentru propria fiică) în Incestul (L’Inceste, Stock, 1999). Nu senzaţionalismul este cel care lipseşte în această ecuaţie. Şi nu doar senzaţionalismul este cel care a propulsat-o pe Nelly Arcan pe culmile gloriei literare. Cartea vorbeşte, e drept, despre trecutul ei de prostituată de lux, etalat în acelaşi timp cu studii strălucite de literatură la Montreal. Nelly Arcan devine un cobai al condiţiei feminine, reprezentînd mărturia vie a unei sciziuni profunde: în timp ce deplînge statutul de obiect estetic, de obiect al plăcerii, ea mizează în mod obsedant pe frumuseţea artificială pe care şi-o creează cu mare asiduitate. Cu un corp de Barbie şi cu o figură de intelectuală, Nelly Arcan era destinată să sucombe acestei dileme, ceea ce s-a şi întîmplat în septembrie 2009, printr-o sinucidere regizată cu o cruzime masculină: Nelly Arcan nu ingerează pilule şi nu îşi taie venele, ci se spînzură, într-un act de abdicare radicală în faţa dilemelor irezolvabile între care şi-a construit existenţa.
Prostituţia este împingerea la extrem a unei condiţii feminine pe care ea o echivala cu ruşinea de a exista într-un corp, de a fi mereu privită, disecată şi scrutată, de a nu te putea desprinde de obsesionalitatea privirii în oglindă. Desigur, Nelly Arcan desemnează în egală măsură paradigma nord-americană a materialităţii la puterea infinit, lipsa de transcendenţă a unei societăţi care cade pradă gravităţii, însă prin luciditatea ei cu accente de Schopenhauer, ea impune de asemenea un diagnostic terminal al acestei societăţi pentru care feminitatea e exclusiv echivalentă cu tinereţea fizică.
Nelly Arcan aduce cu egală nonşalanţă pe tapet problema femeilor care reneagă descendenţa: dincolo de contextul care face imposibilă naşterea foetusului pe care îl poartă în urma unei relaţii pasionale descrise în Nebună (Folle, Seuil, 2004), Nelly invocă imposibilitatea metafizică de a-l păstra: anumite persoane, spune ea, nu sînt ghidate de vocea vieţii, ci de cea a neantului, cum e şi cazul ei. Copilul pe care îl poartă şi căruia nu-i va da niciodată viaţă reprezintă vocea luptei perpetue dintre femeie şi bărbat, imposibilitatea lor de a găsi un teren de înţelegere comună, discrepanţa care o face pe femeie incapabilă să dea viaţă. În delirul fantasmatic al acesteia, copilul poartă deja caracteristicile tatălui său, impunîndu-i un anumit ritm prin lovirea repetată a pereţilor abdomenului pentru a-şi extrage energia de care are nevoie, pentru ca imediat după aceea să se dezintereseze complet de ea. „Îmi părea că, venind de la tine, acest copil mă va părăsi“ (Nebună). De unde exemplificarea, simptomatică pentru scriitoare: în burta mamelor abandonate, copiii rup înainte de naştere orice legătură cu acestea, smulgîndu-şi cordonul ombilical cu propriile lor mîini „la fel cum caii îşi rup venele cu dinţii în mijlocul unei excitaţii prea violente“.
Nu sînt singurele pasaje cu o asemenea încărcătură. Nu insist aici asupra lor, pentru că nu acesta e scopul articolului de faţă. Ceea ce vreau să spun este faptul că această tînără autoare a atins subiecte tabu ale condiţiei feminine: asumarea lipsei descendenţei, obsesionalitatea privirii întoarse asupra propriului corp şi a propriei imagini („sîntem stăpîniţi de un instinct atavic: femeia e măsurată în funcţie de frumuseţea şi tinereţea ei, în funcţie de capacităţile ei reproductive, în timp ce bărbatul în funcţie de statutul său social“, pentru a-l parafraza pe un alt nihilist notoriu al lumii de astăzi, Michel Houellebecq, care se exprimă astfel în romanul Supunerea).
E posibil aşadar ca lucrurile să arate altfel? Ca imaginea femeii să capete alte conotaţii sociale, în funcţie de modele fabulatorii diferite?
Răspunsul meu este: da, însă cu extrem de mare dificultate. Experimentul lui Nancy Huston, în romanul ei Infraroşu, a declanşat reacţii violente, romanului fiindu-i acordat premiul „Bad Sex in Fiction Award“ de către Literary Review din Marea Britanie. Personajul central, Rena Greenblatt, e o exploratoare spectrală, o colecţionară a unor imagini de bărbaţi surprinşi în abandonarea de sine ulterioară actului carnal. Colecţionară de istorii (amanţii ei, în majoritatea cazurilor mai tineri, provin din diferite regiuni ale globului), Rena asumă o dimensiune mai puţin obişnuită a feminităţii, cea de colecţionară a imaginilor masculine. Cred că această dimensiune cu precădere, şi mai puţin stîngăcia explorărilor sexuale din roman, i-a adus autoarei romanului premiul mai sus amintit. Rena e neliniştitoare prin atitudinea şi prin observaţiile sale percutante asupra vulnerabilităţii masculine. Rena e extravagantă. Iar acest gen de extravaganţă se aplică cu mare dificultate condiţiei feminine.
Iată modul în care privirea ei disecă spaţiul infraroşu al fragilităţii masculine:
„La suprafaţă, suporterii lui Paris Saint-Germain exhibă o virilitate înspăimîntătoare, însă în infraroşu se vede că aceasta e înspăimîntată. Gros plan-uri asupra acestor feţe de tineri încovoiaţi de ură. Mai aproape, tot mai aproape… o, dulce vertij de a penetra, mărind, în interiorul însuşi al materiei“ (Infraroşu).
Intenţia personajului principal, Rena, e cea de a pătrunde în spaţiul infraroşu, spaţiul coagulant al primelor amintiri, al primelor ficţiuni dinaintea constituirii definitive a personalităţii masculine. Atitudinea ei e desigur voyeuristă; dar ea străbate dincolo de voyeurism. La fel ca Diane Arbus, pe care autoarea o menţionează în relaţia de expunere şi protecţie pe care o conferă camera. Cînd Allan Arbus o părăseşte pentru a se instala în California, Diane se înarmează cu un aparat fotografic, care îi conferă dreptul de a explora spaţii interzise: pitici, uriaşi, diformi, hermafrodiţi. Protecţie şi incizie, camera îi serveşte de trambulină înspre teatrul „imund“ al lumii. Pentru Rena, camera e o proiecţie în interiorul teatrului virilităţii, al beţiei berii şi al testosteronului, al haitei masculine, îmbătate de entuziasm, de nevoia de a aparţine unei colectivităţi, grefate pe insecuritatea primordială. Insecuritatea iniţială, irigată de dependenţa maternă.
Un mod de a ataca lumea, atît de puţin feminin. Un mod de a contracara cu extravaganţă, de a diseca, de a pătrunde în acea zonă de luciditate în care nu există decît două posibilităţi: de a sucomba propriei condiţii sau de a o asuma, cu toate contradicţiile ei. A o asuma înseamnă, de asemenea, a asuma atitudini care, tradiţional, nu sînt feminine: Catherine Mavrikakis, o altă scriitoare despre care vorbesc în cartea mea Literatura canadiană în infraroşu. Nihilismul feminin, a aruncat de curînd pe tapet, la Montreal această problemă: problema femeilor furioase. Cînd un bărbat e furios, furia sa e percepută ca un semn de virilitate, de forţă creatoare. Cînd o femeie îşi manifestă furia, se spune imediat despre ea că e isterică. Furie, extravaganţă, scuiparea pe valori mai vechi şi mai noi –, toate acestea cadrează foarte puţin cu caracteristicile feminităţii – delicateţe, naivitate, diplomaţie. Catherine Mavrikakis impune naraţiunea înveninată – cultivarea unei forme de disecare a realităţii în care revolta, provocarea fac parte dintr-un circuit feminin pe cît de neobişnuit, pe atît de fascinant. Una dintre cărţile ei se numeşte de altfel Flori de scuipat (Fleurs de crachat, Leméac, 2005).
Mi-aş dori să închei acest articol în nota celui scris de Mihaela Ursa atunci cînd afirmă: „Pentru că feminismul este, vă reamintesc, ideologia care se opune discriminărilor de gen, nu doar discriminărilor împotriva femeilor. M-aş aştepta ca scriitoarele care au spus toată viaţa că nu fac copii pentru a putea să scrie, ba mai mult, că nu scriu niciodată ca femei să îşi asume această clasică poziţie feministă fără bine-cunoscutul «nu sînt feministă, dar…». Tot de la ele m-aş aştepta să admită că toate femeile şi-ar dori, măcar din cînd în cînd, să nu fie obligate să se simtă femei cînd îşi exersează profesia sau să nu audă, din partea aceloraşi scriitoare aflate acum la altă vîrstă, că au obligaţia de a face copii şi de a se opune declinului demografic“ (Observator cultural, 21 aprilie 2016). Aşadar, cred că intelectualismul femeilor nu exclude seducţia, că extravaganţa lor nu frizează marginalitatea, furia lor nu trebuie imediat conotată isteric, iar decizia de a avea sau nu copii nu trebuie sa impieteze asupra prestaţiei lor sociale. Cred că politica se poate face cu foarte mult aplomb şi graţie de către femei care nu au nevoie să exhibe slogane precum „Bună pentru România“, cariera ştiinţifică se poate face fără spaima perpetuă de a nu fi îndeajuns de austeră sau de exhaustivă, iar scriitoare se poate deveni asumînd privirea lucidă a unui „spirit“ care nu are neapărat nevoie de aluviunile molocome ale sufletului (sau „sufleţelului“) pentru a putea fi validat prin neagresiune.
Toate acestea sînt posibile. Iar tinerele fete care se formează astăzi în facultăţile umaniste ar trebui să poată adopta cu uşurinţă modele feminine, fără teama de a se expune unor contradicţii ireconciliabile: carieră-familie, privat-social, aparenţă-inteligenţă. E un pariu dificil, întrucît tensiunea e permanentă. E acea tensiune despre care vorbeşte Nancy Huston în volumul de eseuri Reflexii într-un ochi de bărbat (Actes Sud, 2012): „Femeile sînt confruntate cu o tensiune permanentă. Ele trebuie să reconforteze pe toate fronturile. Profesional, să fie egale bărbaţilor, să facă copii cu maximă nonşalanţă, să consacre timp aspectului lor fizic şi să nu neglijeze sarcinile menajere. Toate astea implică o mulţime de contradicţii“. Contradicţii care nu pot fi depăşite decît printr-o profundă formă de solidaritate, atît feminină, cît şi masculină, care să accepte extravaganţa, furia, aplombul şi seducţia inteligenţei în interiorul genomului feminin.
Dualitatea trup-suflet este definitorie pentru om, bărbat sau femeie. Varianta nevrotică de asumare a acestei dualități înseamnă perceperea continuă și tragică a unei tensiuni ireconciliabile natural între senzorialitate și raționalitate. Învățarea, munca, creația sublimează tensiunea amintită, împăcându-l temporar pe om cu destinul său, deși disconfortul, rușinea, vinovăția sunt aproape imposibil de anulat, sfințenia ca rezultat al ascezei fiind una dintre rarele căi, în acest sens. Varianta hedonistă de trăire a dualității trup-suflet înlătură cele mai multe dintre barierele de ordin psihologic și moral, conștiința abandonându-se, supunându-se chemărilor ispititoare ale cărnii. O criză de conștiință poate însemna, între altele, și bascularea dintr-o parte într-alta, nevroticul devenind hedonist și invers. Rămân la opinia că identitatea feminină are un destin mai greu și mai trist decât cea masculină. Autoeducația, autocontrolul sunt decisive în gestionarea înțeleaptă a identității. Viața sufletului în trup este frumoasă, contradictorie, tragică, un dar pe care este recomandabil să-l prețuim pentru unicitatea sa.