Castellucci la Craiova

Orice spectacol jucat în condiţii de festival sau de turneu arată întotdeauna puţin altfel decît la sediu, dar cutuma acceptabilității este ca el să fie, totuşi, cît mai aproape de original. De aceea, se trimit ridere tehnice, se caută spaţii adecvate, se fac adaptări și repetiţii. Am rămas uimită de lejeritatea cu care cei de la Societas Raffaello Sanzio au prezentat, la Craiova, la cea de-a X-a ediţie a Festi­valului Internaţional Shakespeare, o versiune foarte îndepărtată de cea de proveniență, și nu în sensul bun, a lui Iulius Cezar, realizată de Romeo Castellucci, în 1997.

Cei familiarizaţi cu stilul italianului ştiu că nu i-ar fi trecut niciodată prin gînd să facă un Iulius Cezar fidel celui shakespearian. Lucrarea realizată după un scenariu inspirat din piesa bardului de la Stratford, din Cicero şi din cîţi­va istorici latini, se intitulează Pezzi staccati/Bucăți eclectice. Temele sînt discursul public şi, în subsidiar, corpul, un subiect recurent în creaţia regizorului, analizat ideatic, din unghiuri inedite. Actorii au fost aleşi pentru a ilustra deopotrivă exterioritatea şi interioritatea, explorate și înfățișate de Castellucci într-o manieră totalmente diferită de cea cu care publicul e deprins de teatrul canonic. În lucrările italianului, actorii, de fapt, interpreţii, căci mulţi dintre ei nu sînt posesori de diplome de specialitate, nu au calităţile potrivite noţiunii de frumuseţe clasică. Cei din Iulius Cezar sînt în etate, cu trupuri, acțiuni şi ritm alterate de trecerea anilor. Pentru că şi istoria, şi valorile ei au îmbătrînit, sugerează Castellucci, abordarea geriatrică amprentînd perspectiva asupra unor valori afectate de curgerea veacurilor şi de metamorfozele socialului. Personajul titular e foarte bătrîn, se deplasează lent, mersul lui tîrşîit e tradus și în sonorităţi a căror cadenţă punctează auditiv lentoarea, dificultatea. Marc Antoniu e grizonat, şi el, neputincios în alocuțiunea către cetăţeni, care, voit, nici nu se aude, vom vedea imediat de ce. Cassius şi Brutus erau ipostaziați, în varianta princeps, de două femei patologic de slabe, embleme ale regresivității trupești, ale corporalităţii ca una dintre originile puterii. Castellucci ne conduce către stratul biologic al retoricii, arătîndu-ne organele fonatoare prin intermediul aparaturii de investigare medicală. Personajul botezat …vskij foloseşte un endoscop, pentru a vizualiza, prin proiecție pe un ecran, mişcările corzilor vocale în actul vorbirii. Acest ….vskij e o posibilă citare printr-un joc de litere a părintelui retoricii teatrale, e un Stanislavski codat. Tot el scoate din „scenă“, făcînd pîrtie printre privitori, cadavrul lui Cezar, într-o semantică multiplicată care atinge și teatrul convențional, psihologic.

Iulius Cezar al lui Romeo Castellucci e o dramaturgie performativă a discursului ca mecanism de susținere și exercitare a puterii, deconstruind stereotipuri teatrale într-un scenariu fragmentat. Italianul conceptualizează, face referințe recurgînd la surse istorice, oprindu-se la personaje și evenimente pe care le evocă abstractizat, punctînd și corespondențe cu prezentul. Intenţia lui e să sublinieze capcanele cuvîntărilor, deturnarea de sens, devitalizarea. Iulius Cezar e o incursiune în morfologia retoricii, a „puterii din vîrful limbii“, o examinare a vorbitului frumos și a impactului la nivelul audienței. Doar că, din păcate, pentru cei care au făcut coadă la intrare, au stat direct pe sol, pe marmura rece, pe pervazurile geamurilor ori în picioare, în reprezentația susţinută la Craiova au dispărut prea multe dintre componentele iniţiale, cu toții fiind privați de o înţelegere adecvată. Cicero, întruchipat de un performer supraponderal, simbol al obezității retorice, n-a mai ajuns. În partea a doua, era urmărită decăderea lui Brutus şi lui Cassius. N-a mai fost. S-a eliminat şi scena în care Brutus vorbea piţigăiat după ce inhala heliu, ridiculizîndu-și spusele prin infantilizare, o fază simpatică şi expresivă prin ironia ei intrinsecă. S-au pierdut, de asemenea, analiza performativă a influenţei pe care Cassius o avea asupra lui Brutus, capacitatea malefică a vorbirii de a conduce la omor. La Craiova, s-a jucat, în holul Universi­tății, un ambient propice evocării unui trecut îndepărtat, numai că, din motive necunoscute, s-a renunțat și la statuile din „decor“, numeroase în forma originală a performance-ului, cu rost de referinţă la un trecut așezat în piatră, muzeificat, la arta estetizantă. Din întreaga galerie de sculpturi antice a rămas doar un bust, posibil reprezentîndu-l pe Cezar, lansat din podul scărilor, spînzurat cu o frînghie, în plan îndepărtat, de fundal.

Nici partea audio n-a mai fost ce era, deşi spectacolul este tocmai despre ce auzim, despre ce ni se picură, prin intermediul cuvintelor, în minte, trecînd prin urechi. Din coloana sonoră a rămas foarte puţin, insuficient pentru plenitudinea ideii: sunetul paşilor în ralenti, ai unui vîrstnic neputincios, care e Cezar; vag, incomplet, s-a auzit un voice over despre care cu greu ţi-ai fi dat seama că sînt extrase cu Marlon Brando din ecranizarea de odinioară cu Iulius Cezar. Dintr-un constituent fundamental al constructului performativ, îmi amintesc de extraordinarele colaborări cu Scott Gibbons, acusticul a dispărut aproape complet. Nivelurile de textură ale adresării publice, comunicarea structurată audibil sînt componente ale subiectului. La Craiova a fost doar ceva ce lumea n-a înţeles, ceva trunchiat, eliptic. A lipsit etajarea sonoră configurată de ţipete, de izbituri, sunete de tren, muzică.

Asasinarea lui Cezar e rezolvată delicat, sacul mortuar e chiar toga roşie ce-l înveşmîntează. Cu un burete îmbibat cu vopsea, Marc Antoniu îşi înroşeşte faţa, zona bucală, sursa puterii care cauționează săvîrşirea omorului. Antologicul său apel la cetăţeni e virusat prin distribuirea unui interpret cu laringotomie, rostind monologul de pe un minipostament pe care, ironic, scrie ARS. Absenţa vocii efective indică devitalizarea retorică, vorbitul mut, în gol. Discursul e corupt şi sub aspect biologic. Subtextul scenic vizează ce anume se spune, cum trebuie să ascultăm şi mai ales cum să înţelegem ceea ce auzim. E o abordare fundamental antimimetică a vocii publice, aplicată pe exemple clasice, din zorii strălucitori ai elocinței. Din punctul de vedere al lui Castellucci, retorica e un summum de anatomic, de vorbe, frumuseţe, manipulare.

În final, nouă becuri înşirate ca pe o menora de Hanuka se sparg unul cîte unul, printr-un ingenios dispozitiv mecanic generînd efecte estetice. E doar o parte a excursului în paginile dureroase ale istoriei evreilor, care mai conținea o grămadă de papuci uzați şi inscripţia mene, tekel, peres, de pe spinarea unui cal în carne și oase. Cal care n-a mai nici el ajuns în România. Renunţarea la întregul bestiar al lui Castellucci, cuprinzînd acest patruped, un schelet cabalin, un căluţ de mare, o vulpe şi o pisică împăiată învîrtindu-şi capul ca o giruetă, împreună cu celelalte simplificări, echivalează cu o amputare semantică. Spre deruta difuză a privitorilor, lipsiți de părți semnificative din structura de rezistență spectaculară.

Strădaniile organizatorilor Festivalului Internațional Shakespeare de a reuni, la Craiova, creaţii emblematice pentru citirea contemporană a dramaturgului sînt remarcabile. Reverenţă domnului Emil Boroghină! De zece ediţii, publicul român, specializat ori nu, poate asista la această defilare de valori de top, restabilind necesare luări de contact cu vîrfurile teatrale ale lumii. E evident, însă, decalajul dintre producţiile străine şi ale noastre, iar direcția de dezvoltare viitoare a evenimentului exact aceasta trebuie să fie. Stimularea mediului teatral românesc poate fi realizată prin comisionarea unor proiecte, în parteneriate, coproducţii, programe care să aducă, alături de invitaţii străini, toți, unul și unul, artişti și viziuni autohtone de calibru similar.