Sîmbătă, pe 21 mai, la ceainăria Cărtureşti, membrii proiectului „Observator Lyceum“ (format din elevi de la şapte licee din Bucureşti) s-au reunit din nou, de această dată într-un cadru familiar şi dezinhibat, dar tot atît de interesant. Ne-am întîlnit, aşadar, cu scriitorul Norman Manea, într‑o întîlnire moderată de Carmen Muşat, pentru a discuta, printre altele, despre un volum publicat anul acesta: Ceaiul lui Proust şi alte povestiri. Acesta este o colecţie de povestiri care, puse laolaltă, alcătuiesc un adevărat roman, relatînd povestea unui băieţel într-un lagăr din cel de-Al Doilea Război Mondial. Sursa de inspiraţie a fost chiar experienţa autorului, deportat în Transnistria, în 1941, care ne-a mărturisit şi că, intrigat fiind de multitudinea de cărţi scrise pe tema Holocaustului, a vrut să scrie cîteva povestiri cu care să se poată identifica oricine, nu numai victimele evenimentului în cauză. Astfel, cartea va fi la fel de intens trăită atît de tineri, cît şi de bătrîni; atît de cei avantajaţi de soartă, cît şi de cei defavorizaţi.
Am mai ascultat şi poveşti despre cenzura din timpul comunismului, despre luptele duse între autori, redactori, cenzori şi editori, despre falsele speranţe ale tinerilor scriitori şi despre motivele plecării din ţară a lui Norman Manea. Am ajuns să discutăm şi despre traduceri şi limbi străine, după ce am aflat că doi dintre colegii noştri vor pleca în curînd la studii in Marea Britanie, respectiv America. Invitatul nostru şi-a amintit despre dificultatea traducerii cărţilor sale, în special în engleză, apoi ne-a spus un mic secret: motivul pentru care el, mereu, a scris proză în limba română. Intimitatea pe care o ai cu limba alături de care ai gîngurit, ai visat, te-ai julit şi în final te-ai maturizat nu poate fi obţinută cu nici o alta, oricît de mult ai încerca. Ei bine, data viitoare cînd voi greşi acordurile la franceză îi voi spune profei despre părerea lui Norman Manea.
Am lăsat ce era mai bun la urmă, deşi în realitate a avut loc pe la începutul întrevederii. Poate cea mai curajoasă dintre noi, Ana Velicaru (de la Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“) şi-a luat inima în dinţi şi a citit cîteva din propriile sale creaţii, inspirate din povestirile lui Norman Manea. Ofer cititorilor una dintre poezii, scrisă de Ana Velicaru:
tonul prevenitor şi cuvintele delicate nu
moderau declaraţia de ruptură pe care
noi încă refuzam s-o înţelegem
vedeţi voi
pierdeam mult timp lovindu-ne între noi
cu beţe şi ochiuri de pânză de păianjen
aşteptînd să facă mama de mîncare
cu ochii după fluturi şi după fuste ne loveam
şi cădeam trăsniţi de molima vîrstei în nisip
plîngînd
capul se răsuceşte de capul lui spre soare
o anemonă răzvrătită în curenţi oceanici
voci care-ţi bubuie în urechi ca nişte
împuşcături îndepărtate
părinţii noştri
care voiau să fie totul bine
trezirea
de azi nimic n-o să mai fie ca înainte
(primele două versuri sînt dintr-o povestire de Norman Manea)
I-am ascultat cu toţii poeziile, cu atenţie, descoperind la Ana un talent nebănuit. Chiar şi ilustrul nostru invitat a recunoscut acest lucru, observînd trecerea de la aerul copilăros la farmecul grav al versurilor.
Mara CIUNTU
elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti