Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) se desfășoară la Cluj în perioada 27 mai-5 iunie, directorul artistic Mihai Chirilov alcătuind una dintre cele mai echilibrate selecții ale competiției internaționale din ultimii ani. 12 filme intră în competiție pentru trofeele TIFF 2016.
Ca în fiecare an, festivalul ne-a obișnuit cu o selecție variată, în competiție intrînd filme destul de diferite ca tematică, stilistică și politică. Filmul care probabil va cîștiga Premiul Publicului, aflîndu-se pe primul loc în preferințele acestuia, este Ușa deschisă (La puerta abierta, Spania, 2016, regia Marina Seresesky). Cu un stil dramatic care amintește de cinemaul lui Pedro Almodovar, filmul de debut al Marinei Seresesky spune povestea Rosei (Carmen Machi), o prostituată care a moștenit meseria de la mama ei, Antonia (Terele Pavez). Suferind de demență, Antonia crede că este Sara Montiel, fiind o adevărată povară pentru Rosa. În ecuație intră Lupita (Asier Etxeandia), un bărbat travestit care se află mereu în compania celor două femei. Viața în blocul populat în mare parte de prostituate e tulburată atunci cînd una dintre acestea moare și lasă în urma ei o fetiță de 5 ani. Lyuba ajunge în grija Rosei și a Antoniei, cu care aceasta dezvoltă o legătură emoțională puternică. Poliția investighează cazul, însă Antonia refuză să o lase pe fetiță în grija statului. Atuul cel mai mare al filmului este dialogul bine scris, plin de umor și jocul în stilul melodramatic almodovarian care lasă publicul cu un gust dulce-amar. Ușa deschisă este o dramă care vorbește despre realitățile dure cu care se confruntă marginalii, filmul trasînd cele mai puternice statement-uri sociale prin totala lipsă de încredere pe care Rosa, Lupita și Antonia o au în Poliție și în autorități.
Unul dintre debuturile cu adevărat uimitoare din competiția TIFF este Sete (Bulgaria, 2015) regizat de Svetla Tsotsorkova. Fiecare cadru pare a fi construit de o mînă regizorală foarte sigură, o senzație pe care am avut-o încă din prima secvență a filmului, în care un adolescent aleargă pe un drum de țară. Băiatul locuiește în vîrful unui deal împreună cu părinții săi. Personajele nu sînt numite în film. Mama spală cearșafuri pentru hotelurile din oraș, însă apa se închide constant din cauza secetei. Familia îi angajează un bărbat și pe fiica adolescentă a acestuia pentru a găsi apă și a construi un puț pentru uzul zilnic. Fata e un adevărat pericol, reușind să-i intre sub piele fiului, vizibil atras de aceasta. Nici un eveniment major nu se întîmplă în film. Regizoarea Svetla Tsotsorkova este în special interesată să construiască psihologiile și caracterele personajelor, urmărind cehovian modul în care oamenii se schimbă aproape imperceptibil, dar irevocabil. Sete este unul dintre cele mai interesante filme despre adolescență din ultima vreme.
Unul dintre filmele așteptate ale competiției a fost Shelley, producția daneză în care a jucat Cosmina Stratan. După interpretarea memorabilă din După dealuri al lui Cristian Mungiu, e firesc ca orice rol interpretat de tînăra actriță româncă să fie așteptat cu nerăbdare. Din păcate, filmul horror al lui Ali Abbasi a fost o mare dezamăgire, nereușind să profite de disponibilitatea dramatică a Cosminei Stratan. „Elena, o tânără româncă, ajunge în provincia daneză pentru a lucra ca menajeră pentru Louise şi soţul ei Kasper. Devastată pentru că nu poate rămâne însărcinată, Louise îi oferă Elenei o sumă generoasă pentru a fi mamă surogat. Sarcina Elenei va aduce fericire în casa cuplului, dar numai pentru scurt timp: halucinaţii bizare şi senzaţii insuportabile o vor convinge pe Elena că ceva înfiorător se întâmplă…“ (tiff.ro). Cam așa sună sinopsisul filmului. Regizorul Ali Abbasi a declarat la sesiunea de Q & A că a avut ideea filmului după ce a citit în presă despre femeile care devin mame surogat. Însă cred că un subiect de o asemenea complexitate putea fi tratat într-un mod mult mai creativ și mai provocator pentru ideea de maternitate decît alegerea filmului de gen. Shelley face ceea ce ar trebui să facă un horror, însă este, prin schematismul și modul rudimentar în care își tratează tema, unul dintre cele mai slabe filme din competiție.
Un loc la umbră (Franța, 2015) este filmul cu cele mai pronunțate accente politice din cadrul competiției. Avînd în spate o lungă tradiție a filmului francez angajat, De l’ombre il y a aduce pe ecran povestea travestitului Ben, un francez care lucrează într-un bar/ bordel, unde toată lumea îl știe pe numele de Mirinda. După ce prietenul și colegul său de cameră este omorît, întîlnirea cu o fetiță (vîndută pentru prostituție de propriii părinți) îl duce în Cambodgia. Un loc la umbră este un titlu cît se poate de inspirat. Toate personajele din acest film se confruntă cu sărăcia, dependența de droguri, criminalitatea, într-o țară în care prostituția infantilă este la ordinea zilei. Mirinda ajunge în Cambodgia pentru a-i căuta pe părinții fetiței, însă aici se confruntă cu trauma memoriei recente. Sîntem, pînă la urmă, în țara piramidelor de capete și a khmehrilor roșii conduși de Pol Pot, care și-a exterminat aproape o treime din populație. Unul dintre planurile narative paralele ale filmului tratează vînătoarea unei franțuzoaice care lucrează pentru Națiunule Unite și care încearcă să obțină arestarea și condamnarea unuia dintre cei mai sîngeroși lideri ai khmerilor roșii. Prin modul necompromițător în care alege să vorbească despre problemele unei societăți cambodgiene ruinate, Un loc la umbră este unul dintre filmele sociale care te fac să îngheți privind ecranul de cinema.
Cel mai exotic film din competiția internațională este Tanna (Australia, Vanuatu, 2015), regizat de Bentley Dean și de Martin Butler. Realizat cu membrii triburilor care populează insula Tanna din Pacificul de Sud, filmul celor doi este un adevărat document antropologic, vorbind despre viața unora dintre ultimele triburi tradiționale din zonă. Proiectul este original nu numai prin faptul că aduce pe ecran o cultură și o civilizație pe cale de dispariție, ci și pentru că sălbaticii deveniți actori nu au văzut niciodată un film, izolarea în care aceștia trăiesc prevenind o expunere la orice formă artistică modernă. Filmul poate fi descris ca un fel de Romeo și Julieta cu triburi filmat în junglă. Wawa se îndrăgosteşte de Dain, nepotul şefului de trib. Dar când un război cu un trib rival ameninţă buna convieţuire, Wawa este promisă fiului șefului tribului inamic ca parte a unui tratat de pace. Tinerii iubiţi fug, dar sînt urmăriţi de războinici inamici hotărâţi să îi ucidă. La secțiunea de Q & A, Bentley Dean a mărturisit faptul că scenariul filmului este inspirat de o poveste adevărată pe care a auzit-o atunci cînd a locuit timp de 8 luni în comunitatea Tanna. Deși pelicula se afirmă prin frumusețea copleșitoare a cadrelor filmate într-un spațiu natural neexploatat de om, unul dintre punctele slabe ale filmului este introducerea în dialogul dintre aborigeni a unor idei cu un pronunțat accent occidental. Dar autenticitatea pe care Tanna o pierde prin dialogurile improvizate este recîștigată prin dinamismul filmării și prin imaginea de excepție.
În ceea ce mă privește, cel mai bun film din competiția internațională este Vrăbii (Islanda, Danemarca, Croația, 2015) regizat de islandezul Runar Runarsson. Cu o structură de bildungsroman, cel de-al doilea lungmetraj al islandezului se afirmă printr-o regie, scenaristică și interpretare ireproșabile. Izgonit din propriul „cuib“, adolescentul Ari e obligat să trăiască, departe de Reykjavik, împreună cu tatăl său, Gunnar, în peninsula izolată Westfjords. Întors în casa copilăriei după o absență de șase ani, Ari se simte dezrădăcinat, sentimentul lipsei de apartenență accentuînd conflictul din ce în ce mai violent cu tatăl alcoolic. Numai că Ari o reîntîlnește pe Lara, veche prietenă din copilărie, de care se simte atras și pe care reușește pînă la urmă să o cucerească. Ceea ce urmează este o răsturnare de situație incredibilă. După ce filmul construiește o intrigă falsă, dezvoltîndu-se pe linia normală a unei coming of age story, cu obișnuitele conflicte între tată și fiu și cu teribilismul vîrstei, acțiunea virează către o zonă din ce în ce mai îndepărtată de normalitate, explorînd distorsiunile perverse ale dorinței sexuale și experiențele traumatice. Nu voi dezvălui răsturnarea genială de situație de la sfîrșitul filmului. Rămîne ca publicul să meargă la proiecția din cadrul restrospectivei TIFF de la București pentru a se convinge și singur. Juriul TIFF ar face o mare greșeală dacă ar exclude filmul lui Runar Runarsson din palmaresul festivalului. Un lucru este sigur, tînărul regizor islandez promite în următorii ani o filmografie pe care o vom aștepta cu nerăbdare.