În afară de competiția propriu-zisă, națională și internațională, TIFF conține și o serie de alte secțiuni dedicate filmelor experimentale, indie sau celor care deja au devenit cunoscute. Există, astfel, categoria „Supernova”, o colecție de filme participante și cîștigătoare la mari festivaluri internaționale, secțiunea „Fără limită”, care conține, așa cum îi spune și titlul, producții îndrăznețe, care explorează atît tematic, cît și ca tehnică de filmare, iar „Suspecți de serviciu” readuce în atenția publicului cineaști deja descoperiți la alte ediții TIFF. Din Supernova, printre cele mai așteptate filme au fost Statele Unite ale Iubirii, Anomalisa și Truman. Din secțiunea Fără limită, am remarcat În ciuda nopții, iar din Suspecți de serviciu mi-a atras atenția Ereticul.
Statele Unite ale Iubirii, în regia lui Tomasz Wasilewski, cîștigător al Ursului de Argint la Festivalul de Film de la Berlin pentru Cel mai bun scenariu, prezintă povestea a patru femei într-o perioadă de tranziție, chiar după căderea comunismului. Wasilewski, cîștigător la TIFF 2015 cu filmul Floating Skyscrapers pentru cea mai bună regie, se întoarce la anul acesta cu cel de-a treilea său lungmetraj, despre care Jay Weissberg, în Variety, afirma că aduce, ca atmosferă, cu Noul Val Românesc: într-adevăr, filmul se deschide cu o cină tradițională în familie, în care deja se face deja aluzie la mentalitatea care domină viețile personajelor. Cele petru personaje feminine principale trăiesc într-o societate patriarhală, în care reușesc cu greu – sau deloc – să-și afirme personalitatea. Fiecare dintre ele trăiește o dramă, cauzată atît de constrîngerile sociale, cît și de neputința interioare. Marzena (Marta Nieradkiewicz), instructoare de aerobic, și Iza (Magdalena Cielecka), directoarea unei școli, sînt surori, Renata (Dorota Kolak) este profesoară la școala Izei, de unde este forțată să se pensioneze, iar al patrulea personaj este Agata (Julia Kijowska), nelegată prin nimic de celelalte trei, motiv pentru care probabil linia poveștii ei își pierde la un moment dat coerența, focusul căzînd pe celalalte personaje. Foarte bine își construiesc rolurile toate cele patru actrițe, nuanțat și subtil, în acest film de un realism implacabil. Realizat într-un stil dulce-amar, filmul nu lasă nici o urmă de speranță cu privire la destinul acestor personaje condamnate la ratare, în ciuda aparentei schimbări sociale și politice. Marzena este o fostă cîștigătoare a unui concurs de frumusețe, dar asta nu îi oferă posibilități, dimpotrivă, o introduce într-o lume promiscuă și obscură, devenind însă obiectul obsesiei Renatei, o singuratică ai cărei singuri prieteni sînt cîteva păsări cu care trăiește în casă. Agata dezvoltă o pasiune bolnăvicioasă și fără speranță pentru preotul ei, fapt care îi rodează căsnicia, iar Iza, în ciuda imaginii de femeie de carieră, are o viață personală distrusă de aventura cu un medic. În Statele Unite ale Iubirii, ironic, tocmai iubirea lipsește.
Anomalisa, în regia lui Charlie Kaufman și Duke Johnson, animația nominalizată la Premiile Oscar și la Globurile de Aur pentru Cea mai bună animație, este o metaforă a condiției umane, în care individualitatea riscă să se disipeze într-un vid al banalului și al comunului. Personajul principal, Michael Stone, deși este împlinit profesional, fiind speaker motivațional pe partea de relații cu clienții, trăiește într-o lume plată, în care toți oamenii par identici. Foarte interesant artificiul ales pentru a sugera acest fapt – toate personajele, inclusiv femeile, au aceeași voce, de bărbat. Hotelul în care se cazează Michael cînd merge la o conferință se numește Fregoli, care face trimitere clară la sindromul cu același nume, din spectrul paranoiei, conform căruia cel care suferă de această afecțiune are senzația că toți oamenii sînt, de fapt, unul și același, și doar își schimbă înfățișarea. Numai că la acest hotel, Michael aude pentru prima oară o voce diferită – rămîne întrebarea dacă va fi capabil să o perceapă diferită pînă la final sau aceasta se va pierde și ea în masa uniformă a vocilor indentice. Asemănător cu Caden Cotard, protagonistul dintr-un alt film-cult al lui Kaufman, Synecdoche New York, și Michael are nevoie să își construiască o altă realitate pentru a suporta mediul în care trăiește.
Truman (Spania-Argentina), în regia lui Cesc Gay a cîștigat anul acesta Premiile Goya pentru Cel mai bun actor în rol principal, Cel mai bun actor în rol secundar, Premiul pentru regie, Premiul pentru Cel mai bun scenariu original și Premiul pentru Cel mai bun film al anului. Un film emoționant, în interpretarea excepțională a lui Ricardo Darín, Truman este povestea unui actor celebru, Julián, care decide să renunțe la lupta cu cancerul și încearcă să îi găsească un nou stăpîn cîinelui său fidel, Truman. Alături de prietenul său cu care nu se mai văzuse de ani întregi, Tomás (Javier Cámara), dar care vine să îl viziteze, Julián întreprinde o călătorie inițiatică în… moarte. O dramă psihologică sfîșietoare, în care sînt urmărite efectele unei situații-limită asupra tuturor celor afectați de inevitabilitatea morții și de decizia personajului de a nu mai lupta, Truman este un film despre demnitatea în fața morții, despre revelații de ultim moment legate de prietenii false și unele neașteptate, despre comunicarea dincolo de cuvinte, despre a învăța să fii aproape de celălalt în moduri neprevăzute.
În ciuda nopții (Malgré la nuit), în regia lui Philippe Grandrieux, prezentat în cadrul Semaine de la critique la Festivalul de Film de la Berlin, transpune, într-un cadru lynchian, ce amintește de atmosfera din Inland Empire, de pildă, povestea căutării unei iubiri pierdute. Lenz (Kristian Marr), un muzician englez, se întoarce la Paris pentru a o regăsi pe Madeleine, dar intră într-o relație periculoasă cu Hélène (Ariane Labed). Un poem psihedelic, În ciuda nopții ne introduce într-o lume în care sexualitatea și moartea sînt strîns legate, în care erosul și durerea își șterg granițele, iar moartea nu mai este de temut, ci o stare dorită. Filmat în close-up-uri ce pun accent pe carnalitate, pe violența la care se supun personajele, atît fizic, cît și psihic, și urmărind o tramă nonclasică, pe structură onirică, filmul lui Philippe Grandrieux invită la o reconsiderare a noțiunilor de iubire, sex și moarte. Dar, în definitiv, așa cum însuși regizorul afirma într-o discuție la Festivalul de Film de la Rotterdam, este un film despre iubire, despre diversele tipuri de iubire, pe care nu trebuie să le judecăm în termeni de bine și de rău, chiar dacă, aparent, ele duc la distrugere.
Ereticul (El apóstata), în regia uruguayanului Federico Veiroj, cîștigător al FIPRESCI Prize la Festivalul de Film de la San Sebastian, se bazează pe experiența personală a actorului principal (Alvaro Ogalla), care a încercat să „se lepede de credință”, misiune ce s-a dovedit imposibilă. A încerca să te ștergi din registrele bisericii de care apariții, practic să îți anulezi botezul, este încă o acțiune ce pare scoasă din cărțile lui Kafka, iar lui Alvaro Ogalla i-a fost respinsă cererea în numeroase rînduri, pînă în prezent nereușind să obțină aprobarea. Așadar, personajul principal, Gonzalo Tamayo, un etern student la peste 30 de ani, dar onest și inteligent, se revoltă împotriva opresiunii credinței în care fusese crescut și pornește într-o adevărată aventură de a se șterge, oficial, din registrele bisericii. Realizat în cheie comică, alternînd planul principal al acțiunii cu vise sau scene închipuite ale personajului, Ereticul ridică o problemă actuală cu care se confruntă țările catolice (dar ar putea fi extinsă și la alte tipuri de religii), în care instituția bisericii frizează opresiunea.