Scrisoare către redacţia revistei Observator cultural

 

Deoarece sufăr de o uitare de nume (nume care m-au ajutat de-a lungul timpului în cariera mea de scriitor) extrem de supărătoare, în primul rînd pentru mine, aruncîndu-mă de partea superficială, nerecunoscătoare, frivolă şi narcisică a unei baricade pe cît de invizibilă cu ochiul liber, pe atît de înrădăcinată în conştiinţa mea, vă rog pe dvs., redacţia Observatorului cultural, să îmi permiteţi să enumăr numele celor implicaţi în derularea mersului meu agresiv şi timid, fanatic şi delăsător, oricum, constant, pînă mai acum, pe cuiele înroşite în foc ale literelor cuvintelor mele.

Pentru fiecare dintre numele înşirate de mai jos, fie ele alături sau împotriva poeziei mele, pentru că m-au citit, mi-au corectat şi mi‑au tehnoredactat textele, m-au premiat şi m-au arătat tuturor celor din breasla noastră, mi-aş tăia o mînă, dacă ar fi cazul.

Uitarea respectivă se datorează stîngăciei, extazului, transei, de-a dreptul, în care mă aflu atunci cînd, atît de rar, sînt obligată să vorbesc unei mulţimi lacome de cuvinte. Este şi un mare noroc, şi un risc pe măsură, în exerciţiul funcţiunii unui discurs atît de sensibil şi de puternic, în acelaşi timp.

În consecinţă, mulţumesc întregii redacţii a Observatorului cultural, doamnei Carmen Muşat, atît de fină şi de rasată intelectuală, lui Ovidiu Şimonca, soldatului metafizic (şi de ce nu prusac), de o politeţe ce frizează natura unui seducător autentic, personajului de roman rusesc (armenesc?) Bedros Horasangian, ce m‑a copleşit pur şi simplu, acum vreo doi-trei ani, cînd a scris despre Angela Marcovici, neobositului şi superinteligentului un cristian, care m-a plimbat de pe o scenă pe alta a lumii noastre atît de mici ca un adevărat regizor, Alinei Purcaru, care s-a dovedit a fi construit un splendid şi poetic „sfîrşit de slavă“, lui Cezar Gheorghe şi lui Bogdan-Alexandru Stănescu, la fel de rafinaţi şi de cunoscători de poezie. Să nu uit, Paul Cernat a fost primul care a scris în Observator cultural despre poezia mea, şi anume despre Problemele personale pe care le-am împărţit, obiectiv, fiţi siguri, cu iubirea vieţii mele, Alex.

Ce-aş mai putea spune despre domnii Gavril Ţărmure, Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman şi despre Alina Ţârcoman (fetiţa care mi-a cules aproape 1.500 de pagini de calculator). În privinţa lor sînt mută. Le sînt atît recunoscătoare încît, asemenea nu ştiu cărei insecte, care, după îndeplinirea supremului scop al vieţii ei, moare, ar trebui să plec şi eu, de pe lumea asta acum, cu opera completă ce stă solid pe masă datorită lor.

Mă bucur că datorită Observatorului cultural am reuşit să arăt că „pot“ mai mult sau mai puţin bine. Vorbesc despre acest lucru în mod firesc.

Urmează domnul Mircea Martin, cu prefaţa domniei sale atît de aplicată la o oarece antologie, Marius Chivu (cel cu poza, Doamne!), cu CD-urile şi cu ilustratele cu care mă copleşeşte permanent, Claudiu Komartin (cel care ştie şi suferă), Alex Goldiş, Ştefan Baghiu, Ştefan Manasia, Cosmin Ciotloş, Alex Ciorogar, Simona Sora, Mihaela Ursa, Ruxandra Cesereanu, Graţiela Benga, Emanuela Ignăţoiu-Sora, Marius Conkan (prîslea), Raluca Dună (de fapt prima pe listă) şi alţi critici literari.

Îi mulţumesc Norei Iuga, scriitoare completă, care în tot ceea ce face face profesionist, pînă la sînge. Nora, îmi cer scuze, nu pot să-l nominalizez la Premiul Nobel nici pe Dumne­zeu, pentru că şi premiul respectiv, şi Dumnezeu mi se par ireali.

Poetelor pe care le iubesc pentru că toate se luptă cu morile de vînt ca mine, ştiaţi, voi, fetelor, că amazoanele sînt cele care călăresc, n-au sînul drept şi sînt singure? Pînă şi aici am reuşit. Oare cît voi mai avea de plătit pentru atît de multă nebunie, (ne)împlinire şi neputinţă?

Le mulţumesc lui Daniel Cristea-Enache, Dan Cristea, Ştefaniei Mincu şi lui Marin Mincu. Orice ar fi considerat ei că ar fi trebuit să scrie despre… precis am uitat iar pe cineva.

Domnului Livius Ciocârlie, pentru eleganţa cu care m-a strîns în lanţurile fermecate ale fragmentelor sale profunde şi „sincere“.

Lui Al. Cistelecan care mi-a pus pe fugă poezia ca un motociclist pe zidul morţii.

Lui Ştefan Borbely care a insinuat că în poezia mea ar exista un spiriduş al matematicii, străin de tărîmurile dîmboviţene (ah, ce frumos!).

Domnului Nicolae Manolescu, pentru că, pur şi simplu, a considerat că a fost necesar să mă introducă în coerenta, pînă la a fi critică, Istorie critică a literaturii române. Cît de multe aş avea de scris, dacă aş putea, despre istoria domniei sale, culmea, îmi este însă teamă. Nu de cine ştie ce lucruri grave, mai ales de lucrurile simple şi de neînţeles pentru biata mea minte. Firul roşu, ca apa de izvor, a stilului lui Nicolae Manolescu rămîne, pînă la capăt, obsedant.

Cred că am obosit, puţin, chiar sînt excedată de oboseală. Nu mai pot şi nu îmi mai ima­ginez viaţa. Nu mai fac nimic şi totuşi am ajuns neputincioasă. Stau şi umblu şi încerc să le mulţumesc tuturor, pentru ca să pot pleca cu conştiinţa împăcată de pe lumea asta.

La sfîrşitul sfîrşitului, părinţii mei au devenit stăpîni pe spiritul şi trupul meu. Mătuşa mea Eleonora, sinucigaşa, este stăpîna mea, sora mea şi fiul meu sînt stăpînii mei, ei doi sînt singurii care au aflat ce-i cu mine pe tărîmurile astea întunecate.