Eroul originar din România al lui Amos Oz

Născut în România şi emigrat în Israel de la o vîrsta foarte fragedă, Yoel, eroul cărţii Să cunoşti o femeie, este un erou al timpului nostru. Dotat cu o inteligenţă şi cu o memorie superioare, cu o putere de concentrare demnă de invidiat, serios şi devotat profesiunii sale, devenit o stea în domeniul său, căsătorit de mulţi ani cu aceeaşi femeie, adaptat şi neproblematic, pe scurt, un stîrnitor de aplauze. Un om care a reuşit în viaţă. Dar oare înseamnă aceasta şi o reuşită în viaţa?

O carte despre singurătate

Yoel – poate cel mai bun agent al serviciului de securitate – este un diagnostician de suflete profesionist. De judecata sa depind în viitor vieţile multor israelieni. El ştie ca nimeni altul să cîntărească oamenii dintr-o privire, să le pătrundă secretele. Dar Yoel nu şi-a cunoscut tatăl, care a părăsit familia pe vremea cînd el avea un an; Yoel şi-a cunoscut soţia pe întuneric, a cerut-o de nevastă la a doua întîlnire, tot pe întuneric, dar, de fapt, nu a cunoscut-o nici după 20 de ani de căsătorie; Yoel nu a fost în stare nici măcar să descifreze cine este, de fapt, propria sa fiică. În apartamentul lor compus din trei camere şi un living-room, soţia sa Ivria avea o odaie care „era teritoriul ei exclusiv, apărat mereu prin uşa grea cafenie. De ani de zile nimeni nu ridicase vocea în apartamentul lor. Tatăl, mama şi fiica erau întotdeauna atenţi să nu se deranjeze unul pe celălalt. De cîte ori vorbeau între ei o făceau într-o manieră politicoasă. Fiecare îşi cunoştea propriile graniţe“. Ce descriere extraordinară a apartamentului în care totul este politicos, corect şi în care, s-ar părea, ai nevoie de un paşaport ca să treci dintr-o cameră în cealaltă! „Cu excepţia weekend-urilor, ei luau mesele separat, la orele care le conveneau fiecăruia. Existau în casă trei aparate stereo. Din consideraţie reciprocă, diferite genuri de muzică erau ascultate la volum scăzut, cu uşile camerelor închise ca să nu se deranjeze unii pe alţii. De ani de zile în living-room nu stătea nimeni, încăperea era îngrijită, curată şi pustie, cu excepţia vizitei bunicelor, cînd toţi trei părăseau bîrlogurile şi se reuneau acolo“.

La această singurătate în trei există în cartea lui Amos Oz o concurenţă: singurătatea vecinului lor văduv, Itamar, omul stăpînit de teama constantă că a spus sau că a făcut ceva ce nu se cuvenea. Cea mai grea formă de singurătate fiind singurătatea într-o casă plină cu oameni, probabil că Yoel e mai singur decît Itamar.

Ca şi lui Cehov, nici lui Amos Oz nu îi trebuie multe rînduri ca să descrie o situaţie la care poţi cugeta, după aceea, jumătate de an: „Cînd a murit Itamar, toţi trei copiii lui au venit întovărăşiţi de neveste şi de avocaţi. În toţi anii nu veniseră să îl viziteze nici măcar o singură dată“. Cît de puţine cuvinte din care poţi înţelege faptul, adesea ignorat, că cele mai mari dureri ne pot fi provocate nu de duşmani, nu de străini, ci de cei mai apropiaţi de noi cu putinţă, de cei cu care locuim în aceeaşi casă, după cum glonţul tras de un revolver aflat lîngă corp e mult mai ucigător decît cel tras de un revolver aflat pe altă stradă.

Eroii lui Cehov se simţeau izolaţi în provincia lor, visau largul lumii. Eroii moderni trăiesc toţi într-o provincie, în satul global extins pretutindeni, şi pot evada numai rezistînd uniformităţii. Moartea soţiei lui Yoel (accident sau sinucidere?), împreună cu moartea vecinului Itamar – poate vecin, poate amantul Ivriei –, deschide „cutia Pandorei“, dă naştere la întrebări: un drum pe care Yoel se angajează fără să ştie unde îl va duce. Nu numai viaţa lui Yoel este răsturnată, ci însăşi identitatea sa, cunoaşterea de sine, concepţia asupra lucrurilor şi a lumii.

Albert Camus scrie undeva că „se întîmplă cîteodată că toate decorurile se prăbuşesc. Te trezeşti dimineaţa, patru ore de birou sau uzină, pauză, tramway, alte patru ore de lucru, odihnă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă, în acelaşi ritm. Acest drum este urmat majoritatea timpului. Numai că, într-o singură zi, «de ce-urile» se ridică deodată şi totul începe atunci, în această oboseală amestecată cu uluire“. Yoel renunţă la lucru şi se opreşte din fuga cotidiană. Pentru întîia oară, probabil, se descifrează pe sine însuşi, se aude, simte că totul în el are nevoie de timp. Timpul necesar pentru a înţelege şi a pipăi lucrurile vagi care, în fond, constituie esenţialul. „Marea nu fuge“ – repetă Yoel.

Muzica interioară
a romanului

Yoel, care a funcţionat ani de zile ca un ceas elveţian, fabricat din materiale acceptabile şi menite să provoace aplauze, ajunge să se simtă paralizat sufleteşte. Brusc, nu mai ştie cine este. Yoel este în devenire. Iar timpul nu mai contează atunci cînd eşti în devenire. „Marea nu fuge“. Iar cînd devii, ai timp.

„Călătoria din care niciodată nu te întorci cu mîinile goale este călătoria în interiorul tău“, spune Amos Oz într‑un alt roman al său. Este o călătorie obositoare, traumatică aproape, care îţi cere mult curaj, dar fără de care funcţionăm cum funcţiona Yoel, adică nu ne vedem, nu ne atingem sau ne atingem anesteziaţi, amputaţi de membre, ca schilodul misterios întîlnit de Yoel. „Cel care şi-a pierdut mîinile şi picioarele nu poate fi niciodată răstignit“, scrie Amos Oz.

În acel moment al existenţei sale, Yoel are nevoie de timp, şi nu de bani, nu de aplauze, nu de reţete de fericire. Şi, din clipa în care există o armonie între ceea ce simte şi ceea ce face, Yoel capătă puterea să reziste. Curajul să rezişti este – după părerea mea – calitatea cea mai importantă, în vremea noastră de infantilizare în masă.

Personajul rezistă presiunilor mamei sale de a fi precum ceilalţi. De asemenea, el rezistă manipulărilor şi presiunilor şefului său, care îi cere să se reîntoarcă la misiunile sale imposibile. De fapt, Yoel începe să meargă abia atunci cînd se opreşte din fugă… Şi, pe măsură ce rezistă, trăind după propriul său ritm, el creşte în ochii noştri şi îl simţim mult mai aproape de noi decît atunci cînd era un om de succes. La sfîrşitul cărţii, eroul nu a descifrat, însă, toate secretele. „Toţi oamenii au aceleaşi secrete“, spune unul dintre personaje. Cînd Yoel se oferă ca voluntar într-un spital, el nu se simte înjosit să facă treburile cele mai simple. Fie că va reuşi să descopere ce s-a petrecut cu soţia sa, fie că nu, Yoel de la sfîrşitul cărţii este un om mai curajos decît atunci cînd pleca în misiuni periculoase, este un Yoel care a avut curajul de a se da jos de pe banda rulantă a consensului, este un Yoel care, fiind atent la el însuşi, vede mai bine şi distinge toată gama nuanţelor dimprejur. Yoel a devenit, de fapt, cu mult mai real. Şi, de aceea, cînd un doctor tînăr îi spune că e „tont“, Yoel nici măcar nu se simte umilit. Cînd eşti real nu poţi să fii umilit. În interiorul său Yoel ştie, nu mai are nevoie de aprobare şi de aplauze, el îşi cunoaşte limitele şi astfel le lărgeşte, îşi învaţă culorile proprii şi învaţă să trăiască cu ceaţa şi cu vagul şi cu noi, cei care îi semănăm.

Cartea lui Amos Oz seamănă cu o simfonie, pricepi mai bine muzica sa interioară citind-o a doua oară. Citind-o, mergem înspre noi, pe drumul pavat cu atîtea şi atîtea semne de întrebare. „Marea nu fuge.“