O privire prin obiectiv la TIFF 15

 

Faptul că TIFF este cel mai mare festival de film din România și unul dintre cele mai importante din Estul Europei nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni. Ajuns la a 15-a ediție, festivalul s-a axat în ultimii ani pe o deschidere față de un public mai larg, oferind o selecție bogată, cu foarte multe secțiuni paralele în completarea secțiunilor competiționale tradiționale, Zilele Filmului Românesc și Competiția Internațională. Cinefilii s-au putut bucura de retrospective dedicate unor autori precum Sion Sono, Chantal Akerman sau Sharunas Bartas, de Focus Lituania, Focus Croația, Focus Liban, de o secțiune nouă dedicată filmelor preocupate de modul în care oamenii interacționează cu animalele și secțiuni cu care deja ne-am obişnuit: „Fără Limită“, „Umbre“, „Super­nova“, „Cinema, mon amour“, secțiunea dedicată documentarului, workshopuri, masterclassuri, proiectul extraordinar „10 pentru film“, care selectează actori care au făcut eminamente teatru și le oferă uneltele necesare pentru a realiza tranziția către industria filmului și, poate cel mai așteptat film românesc din ultimii ani, Sieranevada al lui Cristi Puiu, proiectat în avanpremieră națională la TIFF şi care a primit Premiul Special – Trofeul Transilvania 15.

Îmi măsor bine cuvintele atunci cînd spun că filmul lui Cristi Puiu va fi opera la care toate celelalte filme românești vor fi raportate și cu care vor fi comparate. Nu am în vedere succesul de public evident al proiecției de la TIFF, deși nu știu dacă am văzut vreodată o asemenea reacție a publicului la un film de autor realizat de un regizor din Noul Val. Nu am de gînd să fac o cronică a filmului, pentru că ar trebui să scriu un text amplu despre Sieranevada, care intră în cinematografe abia în luna septembrie. E de ajuns să spun că filmul reprezintă o nouă etapă în evoluția filmului chiar și pentru Cristi Puiu. Aș menționa deocamdată numai faptul că Sieranevada respinge toate criticile aduse pînă acum autorului, inclusiv cele legate de așa‑zisa durată prea lungă de trei ore care se presupune că plictisește publicul (Sieranevada nu irosește nici o secundă, trăiești alături de personaje în fiecare din cele 173 de minute ale filmului), reușind să restituie o realitate teribil de vie dintr-o materie în mod tradițional considerată ca fiind neînzestrată cu potențial dramatic. Poate mai mult decît oricînd, în filmul lui Cristi Puiu, viața e înfățișată în aspectul ei infinit ramificat, în calitatea ei de imanență pură, de mișcare haotică continuă. Personajele se întîlnesc pentru o comemorare și tocmai aceste ramificații infinite – care leagă între ele istoriile și viețile personale ale celor care se întîlnesc – fac această întîlnire imposibilă. Despre Sieranevada voi scrie pe larg în săptămînile care vor preceda intrarea filmului în cinematografe. Sper numai ca pentru filmul lui Cristi Puiu să se găsească soluții de distribuție care să extindă posibilitățile actuale ale sistemului românesc. Sieranevada este un film-epocă şi merită să fie văzut de un public numeros.

Mihai Chirilov a reuşit să facă una dintre cele mai echilibrate selecţii din ultimii ani în cadrul competiţiei internaţionale. Deşi tratează subiecte şi teme destul de diferite, filmele selectate au fost destul de apropiate valoric.

Actorul francez David D’Ingeo a cîştigat Premiul pentru Cea mai bună interpretare, pentru rolul din filmul Un loc la umbră (Franța, 2015). Regizat de Nathan Nicholovitch,  De l’ombre il y a a fost cel mai politic film din cadrul competiției internaţionale. Avînd în spate o lungă tradiție a filmului francez angajat, De l’ombre il y a aduce pe ecran povestea travestitului Ben, un francez care lucrează într-un bar/ bordel, unde toată lumea îl știe pe numele de Mirinda. După ce prietenul și colegul său de cameră este omorît, întîlnirea cu o fetiță (vîndută pentru prostituție de propriii părinți) îl duce în Cambodgia. Un loc la umbră este un titlu cît se poate de inspirat. Toate personajele din acest film se confruntă cu sărăcia, dependența de droguri, criminalitatea, într-o țară în care prostituția infantilă este la ordinea zilei. Mirinda ajunge în Cambodgia pentru a-i căuta pe părinții fetiței, însă aici se confruntă cu trauma memoriei recente. Într-un alt plan narativ rulează povestea găsirii liderilor khmehrilor roșii conduși de Pol Pot, care și-a exterminat aproape o treime din populație. Spunînd povestea unei franțuzoaice care lucrează pentru Națiunile Unite și care încearcă să obțină arestarea și condamnarea unuia dintre cei mai sîngeroși lideri ai khmerilor roșii, regizorul urmăreşte să lege microistoria de Marea Istorie. Prin modul lipsit de concesii şi de compromisuri în care alege să vorbească despre problemele unei societăți cambodgiene ruinate, Un loc la umbră  este unul dintre filmele sociale care te fac să îngheți privind ecranul de cinema. Iar această forţă se datorează în mare parte interpretării nuanţate şi complexe a lui David D’Ingeo.

Rămînînd la aceeaşi categorie, a interpretării actorilor, trebuie recunoscută contribuţia Monikăi Naydenova și a lui Alexander Benev din filmul de debut realizat de Svetla Tsotsor­kova, care au cîştigat pentru interpretarea lor o Menţiune Specială a Juriului. Deşi este un film de debut, în Sete (Bulgaria, 2015) fiecare cadru pare a fi construit de o mînă regizorală sigură, o senzație pe care am avut-o încă din prima secvență a filmului, în care un adolescent aleargă pe un drum de țară. Băiatul locuiește în vîrful unui deal împreună cu părinții săi. Personajele nu sînt numite în film. Mama spală cearșafuri pentru hotelurile din oraș, însă apa este oprită constant din cauza secetei. Familia îi angajează pe un bărbat și pe fiica adolescentă a acestuia pentru a găsi apă și a construi un puț pentru uzul zilnic. Fata e un adevărat pericol, reușind să-i intre sub piele fiului, vizibil atras de aceasta. Regizoarea Svetla Tsotsorkova este în special interesată să construiască psihologiile și caracterele personajelor, urmărind cehovian modul în care oamenii se schimbă aproape imperceptibil, dar irevocabil. Sete este unul dintre cele mai interesante filme despre adolescență din ultima vreme.

Dacă ar fi să aleg filmul preferat din competiţia internaţională, acesta ar fi fără îndoială Vrăbii (Islanda, Danemarca, Croația, 2015), realizat de islandezul Rúnar Rúnarsson. Folosind o structură asemănătoare cu cea a unui bildungs­roman, cel de-al doilea lungmetraj al islandezului se afirmă printr-o regie, scenaristică și interpretare ireproșabile. Păstrînd metafora din titlu, aflat în faţa situaţiei de a fi izgonit din propriul „cuib“, adolescentul Ari e obligat să trăiască, departe de Reykjavik, împreună cu tatăl său, Gunnar, în peninsula izolată Westfjords. Întors în casa copilăriei după o absență de șase ani, Ari se simte dezrădăcinat, sentimentul lipsei de apartenență accentuînd conflictul din ce în ce mai violent cu tatăl alcoolic. Lucrurile se complică atunci cînd Ari o reîntîlnește pe Lara, veche prietenă din copilărie, de care se simte atras și pe care reușește pînă la urmă să o cucerească. Cel mai mult mi-a plăcut modul în care Rúnarsson structurează naraţiunea filmului său. După ce construiește o intrigă falsă, povestirea înaintînd, aparent previzibil, pe linia normală a unei coming of age story, cu obișnuitele conflicte între tată și fiu și cu teribilismul vîrstei, acțiunea virează către o zonă din ce în ce mai îndepărtată de normalitate, explorînd distorsiunile perverse ale dorinței sexuale și experiențele traumatice. Însă problematica abordată depăşeşte cu mult problemele expuse într-o poveste de formare. Relaţiile dintre oameni, relaţiile din interiorul familiilor, dezrădăcinarea, formarea identităţii, naşterea sexualităţii şi întreaga societate rurală islandeză sînt elementele topite în acest film de excepţie. Spuneam, într-o însemnare precedentă, că juriul TIFF ar face o mare greșeală dacă ar exclude filmul lui Rúnar Rúnarsson din palmaresul festivalului. Iată că eroare nu a fost comisă, Vrăbii primind Premiul Special al Juriului. În ceea ce mă priveşte, cred că tînărul Rúnar Rúnarsson ar fi meritat Premiul pentru Regie,  fiind unul dintre autorii care promit în următorii ani o filmografie de excepţie. Un interviu cu Rúnar Rúnarsson poate fi citit pe site‑ul www.observatorcultural.ro.

Premiul pentru Regie a fost adjudecat de Avishai Sivan pentru filmul Tikkun (Israel, 2015). Cu o austeritate a imaginii şi a compoziţiei care aminteşte de Carl Th. Dreyer sau de Robert Bresson, cel de-al doilea film al regizorului israelian îşi propune să discute tema credinţei din perspectiva unui tînăr care merge la Ieșiva pentru a-şi desăvîrşi formaţia religioasă. Deşi provine dintr-un mediu ultrareligios, credinţa lui Haim-Aaron este pusă la îndoială atunci cînd, în urma unui accident, se confruntă cu perspectiva morţii. Revenit ca prin minune printre cei vii, tînărul îşi vede ameninţat edificiul valorilor şi credinţelor care îi caracterizează întreaga viaţă. Despre ce e, de fapt, Tikkun? Despre reprimarea dorinţei sexuale într-o societate religioasă ultrarododoxă şi conservatoare, despre absurdităţile religiei organizate, despre căutarea sensului şi a adevărului într-o lume închisă? Tikkun este o alegorie cinematografică ce reuneşte toate aceste elemente, aduse pe ecran printr-un minimalism riguros controlat. Un minimalism foarte bine ales, potrivit unei poveşti despre omul care, influenţat de credinţă şi de dogmele religioase, alege să respingă viaţa şi să îşi reprime o vitalitate imposibil de reprimat.

Trofeul Transilvania a fost adjudecat de Cîini, singurul film românesc din competiţia internaţională, premiat deja în cadrul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes şi recompensat cu Trofeul Transilvania pentru că propune o estetică diferită de cea a realismului românesc. Sînt foarte curios în ce direcţie artistică se va îndrepta Bogdan Mirică odată ce îşi va lansa cel de-al doilea lungmetraj. Un lucru este sigur, Cîini este un gen de film de care cinematografia autohtonă are nevoie pentru a nu rămîne încremenită eminamente în proiectul neorealist.