Muzica pe care o ascultăm nu este întotdeauna rezultatul unei alegeri raționale sau al unei moșteniri provenite din familie. Cu toate că foarte mulți dintre cei născuți după anul 1980 au început să asculte rock la sugestia părinților, descoperind astfel bijuterii precum Deep Purple sau The Who, lucrurile nu au stat mereu în felul acesta. Dacă ar fi să împrumutăm din filozofia de viață a personajului interpretat de Larry David în filmul lui Woody Allen din 2009, am putea spune că pentru fiecare individ muzica se pliază după principiul whatever works. Acesta este, de altfel, și titlul filmului la care am făcut referire. Dacă mergem chiar mai departe, putem vedea că există și unele studii din zona psihologiei, care demonstrează că ascultătorii de muzică metal sînt persoane foarte inteligente și sensibile1. Profesorul Stuart Cadwallader de la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, a reușit să arate că fanii adolescenți ai unor trupe precum AC/DC, System of a Down sau Iron Maiden nu sînt neapărat acei delincvenți juvenili sau studenții cu rezultate mediocre la învățătură. De asemenea, nu toți elevii pasionați de muzică clasică și de literatură universală au rezultate școlare excepționale. Profesorul Cadwallader include această ultimă variantă în categoria stereotipurilor cu care ne confruntăm zi de zi. Muzica metal pare a fi acel catharsis de care adolescenții au nevoie în depășirea problemelor cotidiene. Interesul pentru aranjamentele muzicale complexe, dar și pentru versurile cu substrat politic şi social al melodiilor reprezintă argumente în alegerea stilului heavy metal. Studiul a fost realizat pe un eșantion de 1.057 de subiecți, toți frecventînd cursurile de la National Academy for Gifted and Talented Youth, o instituție britanică de învățămînt ce include vîrfurile academice din intervalul de vîrstă cuprins între 11 și 19 ani.
Hard disk‑ul cu heavy metal
Începutul poveștii mele cu Iron Maiden coincide cu primul an de liceu. Era 2001, trupa abia ce lansase Brave New World (2000), un material ce reprezenta revenirea în forță a grupului britanic alături de solistul Bruce Dickinson. Mai mult, acest disc urma să scrie istorie în rîndul iubitorilor de heavy-metal în anii ce au urmat. Piese precum „Blood Brothers“, „Out of the Silent Planet“ sau „Ghost of the Navigator“ apar și astăzi în playlist-urile celor mai devotați fani ai subgenului heavy metal. La începutul clasei a IX-a, am primit de la părinți un alt calculator, care nu era nici pe departe ceea ce mi-aș fi dorit la momentul respectiv. Placa video nu se ridica la nivelul jocurilor populare din acea vreme, partițiile hard disk‑ului nu ofereau un spațiu de stocare prea generos, iar Internetul prin dial-up nu reprezenta soluția eficientă pentru un adolescent avid de cunoaștere. Cu toate acestea, partiția D a noului meu calculator conținea o bogată colecție de albume metal, uitată parcă dinadins de băieții de la service. Calculatorul meu nu era nici nou și nici de ultimă generație. Cu toate astea, nu am șters niciodată acele fișiere de pe partiția D, iar pe cei de la service i-am considerat și încă îi consider mentorii mei la început de drum. Primii pași în heavy metal i-am făcut alături de Judas Priest și de Iron Maiden. Mai erau prezenți în acel bogat folder și Slayer, Dire Streits sau Motörhead, dar adolescentul de atunci a mizat toate resursele pe Fecioara de Fier. Și a fost o piesă care m-a dat gata încă de la primele acorduri. Se numește „Flash of the Blade“ și face parte de pe albumul Powerslave, lansat în 1984. Organizarea cu care băieții de la service construiseră discografia Iron Maiden mi-a insuflat și mie mai tîrziu plăcerea de a asculta mai degrabă albume conceptuale decît piese de sine stătătoare. De la acea întîlnire benefică pentru mine, Iron Maiden au mai lansat alte patru albume de studio: Dance of Death (2003), A Matter of Life and Death (2006), The Final Frontier (2010) și materialul despre care vom vorbi în continuare, The Book of Souls (2015).
Pe cărări bătătorite sau mai degrabă nu
Basistul Steve Harris înființa Iron Maiden în prima zi de Crăciun a anului 1975. Patruzeci de de ani mai tîrziu, formația lansa cel de-al XVI-lea material discografic, un produs extrem de controversat în rîndurile criticii de specialitate. The Book of Souls se întoarce și, în același timp, nu se întoarce la rădăcinile curentului NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal), apărut la sfîrșitul anilor ’70 în Regatul Unit, curent din care mai făceau parte, printre alții, Judas Priest, Motörhead sau Saxon. Aș fi tentat să merg mai degrabă pe negarea acestei ipoteze, mai ales că în formula actuală numai chitaristul Dave Murray poate fi considerat, într-o oarecare măsură, membru fondator al bandului, alături de bătrînul Steve. The Book of Souls este și nu este un album de heavy metal pur. Chitaristul Adrian Smith și colegii săi oferă o falsă ancoră în acest sens prin piesa „Speed of Light“, o prelungire a imnurilor flamboaiante din anii ’80. La fel de bine, The Book of Souls poate și nu poate fi încadrat în secțiunea discurilor de progressive rock sau progressive metal. Sînt piese de lego, ce leagă noduri progresive de o calitate înaltă, în special în cazul melodiilor ce depășesc granița celor cinci minute: „If Eternity Should Fail“, „The Book of Souls“ (piesa care dă și titlul întregului ansamblu), dar mai ales „Empire of Clouds“. Acest cîntec, ce încheie dublul album semnat de Iron Maiden spune povestea prăbușirii, în anul 1930, a aparatului de zbor britanic R101, ce avea ca destinație India2. Avionul era parte integrantă a unui proiect extrem de ambițios al englezilor, ce punea pe primul plan siguranța pasagerilor. Patruzeci şi opt de oameni și‑au pierdut viața în acea catastrofă aviatică. Cu o frumoasă introducere de pian semnată de Bruce Dickinson, Empire of Clounds se întinde pe mai mult de 18 minute, fiind cel mai lung cîntec produs vreodată de trupa britanică. Timp de mai bine de 30 de ani, acest record fusese deținut de piesa „The Rime of the Ancient Mariner“, ce a fost inspirată de un poem al autorului romantic Samuel Taylor Coleridge (1772-1834). Revenind la întrebările pe care le naște The Book of Souls, aș fi foarte curios să aflu de ce Iron Maiden au ales să nu masterizeze dublul disc pe care l-au lansat în 2015. După 85 de milioane de unități vîndute din precendetele discuri, poate părea o opțiunea cel puțin neașteptată. Conform The Guardian, motivul real ar fi păstrarea unui sunet nealterat de care Steve Harris și colegii săi au dorit să dispună (raw sound, varianta originală din limba engleză). Mai mult, este foarte interesant de urmărit (poate și de pariat) dacă acesta este într-adevăr ultimul produs de studio original din cariera londonezilor. Și o ultimă întrebare pe care o lansez în spațiul public înainte de concertul Iron Maiden, ce va avea loc pe 30 iulie la București în cadrul Festivalului Rock the City. Este The Book of Souls un testament în avans pe care formația îl predă la cheie fanilor Fecioarei de Fier? Aș vrea să aflu cît mai tîrziu răspunsul la această întrebare. Pînă atunci: Up the Irons!
___________________
- http://www.telegraph.co.uk/science/science-news/3352230/Heavy-metal-a-comfort-for-the-bright-child.html.
- http://catastrofe-aviatice.blogspot.ro/2013/08/ ultimul-zbor-al-lui-r101.html.