Cîştigător al Premiului Special al Juriului la TIFF 2016, al doilea lungmetraj al islandezului Rúnar Rúnarsson, Vrăbii (după ce primul său film, Volcano, din 2011, a fost propunerea Islandei pentru Premiile Oscar pentru Cel mai bun film străin), este un bildungsroman atipic, urmărind povestea unui adolescent (interpretat impecabil de Atli Oskar Fjalarsson) în încercarea sa de a face față realităților dure din mediul rural islandez în care este nevoit să trăiască. Am stat de vorbă cu Rúnar Rúnarsson despre actualitatea tematicii alese pentru societatea islandeză actuală, despre tehnica de filmare și despre evenimentele care au stat la baza poveștii.
Care este simbolistica titlului?
Vrăbii este reprezentativ pentru personajul principal, fragil, cîntă frumos. Am încercat să caut și alte titluri, dar reveneam mereu la acesta. Am căutat pe internet să văd ce reprezintă vrabia în majoritatea religiilor, în special creștinismul, unde simbolizează tranziția, o poveste a devenirii, inocența.
Ce a stat la baza dezvoltării poveștii?
Am vrut să lucrez cu compozitorul meu într-un alt fel decît o făcusem pînă atunci. Voiam să integrez muzica în poveste, într-un mod semnificativ. Vrăbii este al doilea lungmetraj al meu, înainte am făcut mai multe scurtmetraje și toate erau fie despre generații mai în vîrstă, fie despre cele tinere, tematică pe care am dus-o mai departe și în primul meu lungmetraj, Volcano, și acum, în Vrăbii. Îmi place să analizez acea etapă a trecerii spre maturitate, acel moment cînd un copil devine adult, stadiul intermediar de dezvoltare a personalităţii.
Ai făcut multe scurtmetraje înainte, acum eşti la al doilea lungmetraj. În ce gen te regăsești cel mai bine?
Eu respect foarte mult genul scurtmetrajului, este ca un poem sau o povestire. Chiar dacă ai început să scrii romane, asta nu înseamnă că trebuie să încetezi să mai scrii poezii. Este o formă delicată și diferită de a construi o poveste. Am făcut multe scurtmetraje pentru școala de film, dar nu aveam voie să ieșim cu ele pe piață, să participăm la festivaluri.
Prima parte a filmului direcţionează acțiunea către o poveste tipică a conflictului între un adolescent și tatăl său. Cum ai ajuns la twist-ul din final?
Nu mi-am propus să surprind publicul printr-o răsturnare de situație spectaculoasă, ci prin lucruri mărunte. Cum ar fi, de pildă, momentul cînd apare o focă. La prima vedere, este o poveste a devenirii, dar am încercat să dau multe direcții, care să ducă la aceeași poveste. Am lucrat cu un element clasic – întoarcerea acasă, pe care de obicei o întîlnim la personajele în vîrstă. Apoi, tema întîlnirii dintre tată și fiu, care duce la o poveste despre iertare și acceptare. Am încercat să țesem toate aceste fire pentru a-l cuprinde pe personajul central, care apare în toate scenele din film.
Există situații reale care au stat la baza construcției filmului?
Există multă ficțiune, evident, dar și experiențe trăite și auzite, dar nu pot să spun ce este real și ce nu, pentru că nu ar fi corect față de oamenii care mi-au împărtășit experiențele lor.
Ai intenționat să fie într-un fel o critică a societății islandeze (rurale)?
Este o critică a unei părți din societate, nu înseamnă că toată lumea este așa cum apare în film. Dacă faci un film despre gangsteri în New York, nu înseamnă că toți newyorkezii sînt gangsteri. Alcoolismul este, de asemenea, o temă abordată de mine, pentru că este o problemă în Islanda – trei din zece bărbați ajung la dezalcoolizare. De asemenea, masculinitatea, felul învechit de a arăta că ești bărbat, imposibilitatea de a-ți afișa emoțiile. Prin scurtmetrajele mele, am încercat să schimb ceva, numai că am văzut că la ele reacționau tot oameni care îmi împărtășeau opiniile, deci nu reușeam să schimb nimic cu adevărat. Cînd am făcut scurtmetrajul The Last Farm, a fost prima oară cînd am pus ceva din sufletul meu și mi-am dat seama că e și asta o modalitate de a ajunge la oameni. Poți să schimbi societatea și prin frumusețe. În acel scurtmetraj, în centru erau un bătrîn și soția lui, și mulți oameni mi-au spus după film că li s-a făcut dor de bunicii lor și s-au dus să îi viziteze sau că au ridicat telefonul să își sune părinții. Atunci mi-am dat seama că am realizat ceva, am favorizat un contact uman.
De ce ai ales să filmezi pe 16 mm?
Mi-a plăcut finețea pe care o aducea imaginii și, în plus, 35-ul era prea scump pentru mine. Semnalul analog apelează la partea emoțională a creierului, pe cînd semnalul digital, la partea rațională. Așadar, dacă vrei să fii poetic, este forma adecvată.