Rezultatul referendumului din Marea Britanie pentru rămînerea sau ieșirea din Uniunea Europeană, mai simplu spus, chiar și pe buletinele de vot – Leave/Remain, In/Out –, cîștigat relativ confortabil prin acel 52% pentru (adică o diferență de peste un million de voturi, ceea ce face să nu existe dubii asupra intențiilor unei majorități), a pus toată omenirea pe jar. Cotațiile de la bursă au reacționat imediat, lira sterlină și dolarul oferind bruște scăderi – folosirea cuvîntului prăbușire pentru 3-4 procente ni se pare inadecvată, mai corect ar fi scădere –, liderii europeni și americani au luat deja poziție. Dincolo de entuziasmul celor de peste Canalul Mînecii, adunați sub stindardul unor propagandiști de genul Boris Johnson și Nigel Farage (aceeași clasă de populism găunos și lipsit de substanță, dar altminteri cu lipici, o categorie de naționalism/xenofobie/rasism/antieuropenism), majoritatea liderilor politici de pe scena internațională deplîng rezultatul votului. Fie că este vorba de președintele american Barack Obama – care l-a trimis iute la Londra pe secretarul de stat John Kerry, să ofere o garanție de stabilitate, atît UK, cît și UE, orice s-ar întîmpla – sau de lideri din Franța, Germania și Italia, care deja vor o reconfigurare a Uniunii Europene. În acest timp, o reuniune importantissimă are loc între maimarii Rusiei și Chinei, actori de șlem din politica mondială, care sigur că pot beneficia de pe urma noii situații create. Ce va urma, ne interesează în primul rînd, și de ce s-a ajuns în acest punct, ne-ar interesa în al doilea rînd.
Ce va urma? Primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, și-a anunțat demisia. Care va deveni efectivă, alături de demisia întregului cabinet, pe 2 septembrie. Cînd un nou lider politic, favorabil noului curs al politicii britanice, va trebui să conducă corabia Regatului Unit. Care numai unit nu mai este. Scoția – acolo unde s-a votat în majoritate pentru rămînerea în UE – ar putea declanșa un al doilea referendum. Care să conducă la independența ei și la rămînerea în UE. La fel, Irlanda de nord – care nu a dorit ieșirea din UE – ar putea solicita unirea cu Republica Irlanda. Londra nu are cum să devină independentă de restul, cum niște inițiative civice, chiar dacă londonezii nu au dorit ieșirea din UE. Ce mai rămîne din Marea Britanie? Căci una e să fii „British“, alta „English“, nouă, aici, la București, ne scapă toate aceste dispute, reale, în diferitele componente sociale ale societății britanice. În întregul ei. „Nu putem transforma Marea Britanie într-o nouă Iugoslavie“, clama un editorialist de la The Guardian. Și noi credem că, după primul impact emoțional al unei – oare? – mari surprize, lucrurile se vor așeza în matca lor. Presupunînd că viitorul locatar din Downing Street 10 va fi Boris Johnson, cum se prefigurează în tabăra conservatoare – liberalii de la Londra sînt dezbinați și au propriile lor dispute pentru a oferi o soluție viabilă alternativă la rezultatul referendumului – și că Marea Britanie va accesa acel Articol 50 – o cerere oficială de retragere din UE –, atunci lucrurile se vor limpezi.
Uniunea Europeană va rămîne fără Marea Britanie și va fi obligată să resuscite o nouă politică europeană. Alături de statele rămase, dar și aducînd, în mod cert, un nou proiect de funcționare a UE. Ce a fost pînă acum s-a văzut nu doar de la Londra. Un leadership lipsit de substanță și viziune politică, birocrația excesivă și golirea de conținut a multor inițiative și legi – lista e extrem de lungă și consistență – și, mai ales, un proiect concret pentru viitorul Uniunii Europene. Trioul Tusk-Juncker-Mogherini se dovedește flasc și lipsit de viziune, cînd e vorba de relațiile UE cu terțe părți, ca să nu mai vorbim poziționările UE, incoerente și lipsite de acțiuni concrete vizavi de provocări – dure – precum cea a imigranților. Sau în relația cu Turcia. Ba așa, ba așa, ca să iasă pînă la urmă prost. Sigur că interesele directe ale Germaniei se regăsesc în anumite decizii ale UE. Dar povestea asta de Realpolitik, de înțeles pe vremea cancelarilor Erhard, Kohl sau Schmidt vizavi de Rusia, nu mai poate continua. Sau poate continua și să dea rezultate rele, cum s-a întîmplat în Marea Britanie.
Teoretic, se poate schimba rezultatul votului – Parlamentul Britanic să nu accepte, ca și parlamentul Scoției – și se poate încerca o soluție de compromis. Negocierile pe diverse capitole, care existau între UK și UE – dosar agricol, libera circulație a bunurilor, a oamenilor, dosar financiar, dosar de strategie de apărare etc vor continua și în acești doi ani prevăzuți, tehnic și legal, pentru a despărți iute ceea ce s-a realizat greu în cîteva decenii.
Dar era UK integrată în UE cu adevărat? Atîta timp cît lira sterlină funcționa în Marea Britanie, și nu moneda europeană, circulația a rămas pe stînga, unitățile de măsură sînt tot aceleași de pe vremea Reginei Victoria, ca să nu mai pomenim de parteneriatul special cu SUA și de implicarea UK în Commonwealth. O piață de desfacere mult mai mare decît UE, în care UK avea și are un cuvînt decisiv. Alături de Canada și Australia, de Noua Zeelandă și de celelalte foste colonii, UK este prezentă și activă, dincolo de apartenența ei la Uniunea Europeană, după care nu s-a dat în vînt niciodată.
Și noi, România? Liderii politici români, președintele și primul ministru dau asigurări că România nu va fi afectată de Brexit. În ceea ce‑i privește pe românii din Marea Britanie, vom vedea consecințele, care, după aceleași opinii, nu îi vor afecta decît pe cei care sînt în afara legii. Cum nu exista nici o bancă engleză care să opereze la noi, schimburile comerciale bilaterale sînt la un nivel scăzut – se așteaptă minuni din partea noului ambasador al României în Marea Britanie, Mihalache, recent decorat cu Steaua României, pentru nu se știe bine încă pentru ce merite, posibil viitoare etc. – așa că noi ne vom duce crucea cum vom putea. Alegerile parlamentare din toamna acestui an vor arăta clar dacă președintele Johannis e pregătit să lucreze cu un Parlament și un Guvern care să nu fie ale lui. Altfel, vara a venit cu pași repezi, Campionatul European de Fotbal – unde Islanda a bătut Marea Britanie, ceea ne poate induce că orice este posibil pe lumea asta, chiar și imposibilul – va fi urmat de Olimpiada de la Rio de Janeiro, plus turneul de tenis de la Wimbledon și Turul Franței, care vor face astfel ca sezonul estival să se treacă iute. Și, la sfîrșit de august, începe și Concursul „Enescu“. Propun organizatorilor ca numărul de invitații și de bilete de protocol oferite gratis diverselor ministere și instituții să fie drastic redus, iar cele disponibile să le fie oferite diferitelor școli și universităților de muzică din toată țara. Nu văd de ce sălile de concerte să fie pline de miniştri, secretari de stat, directori și funcționari de toate gradele, de oameni politici etc., mai ales că sponsorizările de tot felul se fac de multe ori din bani publici. Care nu presupun recompense în invitații și bilete de protocol.
Și altă sugestie-idee, pentru România, ONG-urile ar trebui să nu fie mai importante decît ministerele. Ca la reclama la o anumită bere, „Prietenii știu de ce!“. Aviz celor care au atribuții în acest domeniu.