Super Europa, post-Brexit

Faptul a intrat în istorie: pe 23 iunie 2016, Marea Britanie a hotărît printr-un referendum să iasă din Uniunea Europeană. Votul a fost de 52% pentru a ieşi din UE versus 48% cei care doreau să rămînă, iar prezenţa la vot a fost semnificativă: 71,8%, adică aproximativ 30 de milioane de votanţi. Majoritatea celor care au dorit să rămînă în UE sînt tineri şi locuiesc în oraşele mari. Scoţia şi Irlanda de Nord au votat pentru a rămîne, în timp ce Ţara Galilor şi Anglia (cu excepţia oraşului Londra) au votat pentru a ieşi. Votanţii pro-Brexit au fost în special bătrîni şi persoane care locuiesc în zona rurală sau în oraşe mici, ceea ce a dus la un clivaj intergeneraţional dureros.

Într-adevăr, consecinţele referendumului nu au întîrziat să apară: premierul David Cameron a demisionat, lira sterlină a căzut spectaculos, ajungîndu-se la pragul istoric din 1985, piaţa de muncă e îngheţată, iar Scoţia, care se bucură deja de autonomie extinsă, şi-a anunţat intenţia de a se separa de Marea Britanie pentru a rămîne în UE. Atît cetăţenii britanici din alte state membre, cît şi cetăţenii de alte naţionalităţi care muncesc sau studiază în Marea Britanie se află într-o situaţie incertă cu privire la statutul pe care îl vor avea în viitor. Pe de o parte, s-au intensificat tensiunile xenofobe, pe de altă parte, numeroşi votanţi pro-Brexit au anunţat fie că s-au răzgîndit, fie că îşi regretă votul. În mod evident, rezultatele referendumului au aruncat Marea Britanie într-o situaţie de incertitudine economică şi au dus la slăbirea statutului de mare putere – scădere care nu va putea decît să se accentueze odată cu trecerea timpului.

Dacă acestea sînt consecinţele pentru Marea Britanie, ce se întîmplă cu Uniunea Europeană? Dacă, în primele ore de la Brexit, situaţia părea defavorabilă UE, cu voci din tabăra naţionaliştilor francezi şi olandezi care cereau referendumuri, în cîteva zile situaţia s-a schimbat drastic şi UE pare să fi ieşit întărită: se conturează un nou pol de putere (cu Germania, Franţa şi Italia) şi o poziţie fermă şi unitară a tuturor statelor membre de a începe cît mai repede negocierile de ieşire a Marii Britanii din UE.

Mai mult, oficialii europeni au propus măsuri noi pentru sprijinirea tinerilor, a economiei şi pentru întărirea capacităţii de apărare a UE. Vor începe negocierile de ieşire a Marii Britanii, fie prin invocarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona, fie, în cazul în care Marea Britanie amînă, prin aplicarea articolului 7, care lasă statul membru în cauză fără drept de vot. Primul Consiliu European de după Brexit, care începe pe 28 iunie, ne va da cu siguranţă mai multe indicii despre ceea ce se va întîmpla în următoarele luni, mai ales în contextul în care Marea Britanie urma să conducă preşedinţia Consiliului Europei între iulie şi decembrie 2017.

Un prim pas este reforma instituţională în aşa fel încît fragilul echilibru de putere obţinut în funcţie de importanţa ţării şi de mărimea populaţiei să fie menţinut în continuare. UE va trebui să redistribuie voturile Marii Britanii, astfel: 29 de voturi în Consiliul European, 73 de europarlamentari, un post de comisar european, un post de judecător la Curtea Europeană de Justiţie.

Discuţia cea mai importantă, însă, este legată de viitorul Uniunii Europene. Chiar dacă nefericitul referendum pentru Brexit a fost provocat mai degrabă de dorinţa unor politicieni din Marea Britanie de a-şi întări poziţia de negociere atît cu UE, cît şi la nivel intern, nu putem ignora faptul că Uniunea Europeană trece printr-o criză puternică. Şi nu mă refer la criza economică sau la cea a refugiaţilor, ci la o criză de identitate, cauzată de propriul succes. Ce mai înseamnă UE pentru europenii de astăzi şi cum poate să rămînă o construcţie viabilă şi un ideal?

Dacă pentru europenii de după Al Doilea Război Mondial, comunităţile europene aveau legitimitatea morală de a feri continentul de un nou război, în 2016, UE e lipsită de o astfel de încărcătură morală. În loc să fie instanţa morală şi ideală, care să îi unească pe indivizi de naţionalităţi şi identităţi diferite în jurul aceluiaşi ideal transnaţional şi transidentitar, UE este, în prezent, un uriaş divizat, străbătut de convulsii.

Cu toate acestea, UE rămîne mai mult ca oricînd o construcţie a viitorului. Cum altfel am putea articula şi da sens tuturor asocierilor transnaţionale din care facem cu toţii parte: de la tarife de telefonie mobilă la doctori care îşi fac studiile în România sau Ungaria pentru a profesa ulterior în Germania sau Franţa? La cei peste un milion de copii Erasmus, născuţi din părinţi de naţionalităţi diferite şi de cele mai multe ori într-o a treia ţară?

Uniunea Europeană este o realitate. E lecţia dură pe care a învăţat-o Marea Britanie şi, odată cu ea, întreaga Europă şi întreaga lume. Întoarcerea în trecut, la perioada de dinainte de aderare, de dinainte de integrarea europeană este o misiune imposibilă.

Există voci care anunţă o super-Europă, prin care s-ar putea relua planurile de federalizare a Uniunii, întrerupte în anii 1990 şi 2000, cînd construcţia europeană s-a concentrat pe aderarea noilor membri. Se pare că ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier, va face un anunţ, în acest sens, la o întîlnire a grupului de la Vişegrad, alcătuit din Polonia, Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia. Un fragment din raportul care ar urma să fie prezentat precizează că: „ţările noastre împărtăşesc un destin comun şi un set comun de valori, ajungîndu-se astfel la o uniune din ce în ce mai apropiată între cetăţenii noştri. Ne vom strădui să obţinem o uniune politică a Europei şi îi invităm şi pe ceilalţi europeni să ia parte la această aventură“.

Visul unor State Unite ale Europei datează din 1946, cînd Winston Churchill a vorbit la Zurich despre acest ideal „de a recrea o familie europeană […] în cadrul căreia să trăim în pace, în siguranţă şi în libertate. Tot ceea ce trebuie e ca sute de milioane de bărbați și de femei să facă bine în loc de rău și să primească drept răsplată binecuvîntări în loc de blesteme“. Un vis vechi, dar mai actual ca niciodată, pentru că, aşa cum spunea Jose Ortega y Gasset, oamenii au nevoie de creencias, de idealuri în care să creadă şi care să îi închege. Şi dacă idealurile de patrie şi de neam fac parte dintr-un trecut naţionalist extremist, care a avut, în unele cazuri, consecințe monstruoase, ce altceva ne mai rămîne decît să fim europeni şi împreună?