Centenarul Dada continuă! Şi încă în forţă. Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, (CESI), departament al Universităţii bucureştene – secondat de MNAR, BCU – ne promite în această vară fierbinte satisfacţia unei săptămîni Dada Vizual. Din dorinţa abordării paletei largi aparţinînd vizualului, organizatorii caută să prezinte o sferă a preocupărilor din domeniu, în diferite puncte din Capitală, iar noi ne propunem să-i urmărim pas cu pas.
Luni, 20 iunie, la Cinemateca română, Sala Eforie, gala de filme Dadafilm, Dadafoto şi alţi bastarzi ai culturii vizuale din România, cu o prelegere a lui Igor Mocanu, specializat în domeniu, cu proiecţii şi argumente teoretice. Apar în proiecţii doi valoroşi artişti prea puţin amintiţi în ultima perioadă: fotograful Aurel Bauch şi balerinul şi gravorul Trixy Chehais. În eleganta sală a Cinematecii, un public puţin numeros, dar avizat. O amintire personală, de demult, cînd aici se juca teatru. Am vizionat spectacolul Nota zero la purtare de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava. Nu pot să nu remarc pasiunea mănunchiului de salariaţi ai acestei instituţii de cultură. Cunoaştem soarta cinematografiei româneşti. Gîndul îmi zboară la filmul văzut recent la MNAC, despre o familie care „ţine în viaţă“, în mod cu totul onorabil, o sală de proiecţie la Piatra Neamţ! Impresionant!
Afişul piesei Tzara arde şi Dada se piaptănă
Igor Mocanu îşi propune „abordarea transversală a contagiunii, abdicării şi complicităţilor culturii autohtone cu proiectul dadaist“. Realizatorul a ales trei filme pentru gală: Baletul mecanic (1923-1924), în regia lui Fernand Léger şi Dudley Murphy, Antract (1924), semnat de Francis Picabia şi René Clair, şi o producţie mai nouă (1961), Dadascope, film creat de Hans Richter, în care apar cu chip şi voce o serie dintre dadaiştii evocaţi. Printre aceştia, Tristan Tzara şi Marcel Iancu. Au urmat discuţii susţinute de Raluca Bibiri şi Mircea Deacă, la care au participat şi cei din sală. Un debut al evenimentului, aşa cum se cuvine!
Ziua a doua a fost dedicată dramaturgiei. La unteatru, spectacolul Dada, Dada, Dada. Se bîlbîie cumva?, spectacol‑lectură după o idee din Travesties, semnată de Tom Stoppard. Teatrul unteatru funcţionează, undeva, destul de retras. Trebuie să fii puţin detectiv ca să-l găseşti. În fundul unei curţi cu mulţi locatari şi mai ales firme, undeva, la etajul doi, într-o clădire industrială, într-o veche hală. Dar arată bine. Sala este primitoare, iar cei care joacă sînt plini de bune intenţii şi reuşesc să convingă. În regia lui Andrei şi a Andreei Grosu, cinci interpreţi în mai multe roluri au întruchipat pe Joyce, Tzara, Lenin şi alte cîteva personaje, unele la vîrste diferite. Apare chiar Nadejda Krupskaia, consoarta lui Lenin, dar este absent Marcel Iancu, pilon al mişcării de la Zürich. Elementele scenografice ale lui Vladimir Turturică ne-au adus crîmpeie filmice cu Vladimir Ilici, într‑un incendiar discurs de la Institutul Smolnîi, din Petriogradul de altădată.
Miercuri după-amiază, pe o căldură ca la tropice, în sala rotundă a Muzeului de Artă, sală rar utilizată, o prelegere a lui Erwin Kessler: Dada cade-n artă. N-am prea înţeles titlul expunerii. Oricum, conferențiarul în vervă, cu idei ardente, ca de obicei, a ştiut să ţină în priză publicul, puţin numeros, ca şi la precedentele manifestări, dar interesat. Cu totul speciale, mai ales, debutul prelegerii, trimiterile – apropo de prenumele Marcel al lui Iancu – la două vîrfuri ale culturii secolului trecut, Marcel Duchamp şi Marcel Proust. Vorbitorul a insistat mai puţin asupra perioadei elveţiene, trecînd de la momentul Simbolul–Chemarea la perioada franceză. Ponderea a fost Iancu, mai ales că Muzeul a scos din arhivele sale 12 uleiuri din perioada 1925-1930. Comentariile lui Kessler privitoare la Braque şi la Picasso mi-au plăcut, dar nu m-au convins. În prezentarea alocuţiunii era notat: „clişee compoziţionale şi iconografice care mimează rebeliunea, dar sînt profund retrograde, caduce“. Nici chiar aşa! Să-l urmărim mîine pe profesorul Sorin Alexandrescu, dezbătînd tema „Figuri şi locuri“, despre acelaşi Marcel Iancu, personalitate cu adevărat de cercetat, despre care, peste ceva timp, va aparea o lucrare, în străinătate, privind perioada Zürich. A doua zi, prelegerea profesorului Alexandrescu, în aceeaşi sală: Iancu, figurile şi locurile. Există în ultimul timp o tendinţă: conferenţiarul anunţă o temă şi vorbeşte despre altceva. Din păcate – şi în cazul de faţă. A fost out total!
Lucrare de Marcel Iancu
Seara, vernisajul de la Gabroveni, Brâncuşi, omul şi lucrurile, expoziţie care merită analizată separat. O vom face, chiar dacă nu este parte a programului Dada Vizual!
Imperiala sală a Bibiotecii Centrale Universitare „Carol I“: Regalul ambiental ne-a oferit un interesant parcurs cu precădere literar dadaist, în cazul lui Stephen Force, urmat de unul comparatist, în sfera vizualului, axat pe colaj, cu coborîri în Evul Mediu şi cu ascensiuni spectaculoase, la creaţii de ultimul deceniu, periplu reuşit de Kathrin Brown. Gala continuă mîine!
Seara, într-o cu totul altă ambianţă, în fosta hală care găzduieşte unteatru sosesc clujenii cu un titlu simpatic şi plin de umor: Tzara arde şi Dada se piaptănă, creaţie a familiei Pop (tată&fiică&ginere) – o coproducţie a Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai, a Naţionalului clujean şi a Asociaţiei Persona. Să-i vedem! Printre interpreţi, în rolul Emmy Hennings – Ştefana Pop-Curşeu, director artistic al Naţionalului. Nu-i de glumă! Sală „plină ochi“, public select, ales „pe sprînceană“, cunoscători mulţi într-ale teatrului. Actorii, cu mult chef, spectacolul a fost rodat la sediu. Ritm trepidant. Optzeci de minute de desfătare scenică pentru actori şi public. Poate doar cîteva lungimi ale textului ar fi trebuit eliminate. În program era anunţat „spectacol urmat de un dialog cu publicul“. Ar fi fost foarte productiv acest dialog, dar actorii, după binemeritate şi multe reveniri la rampă, au sters-o englezeşte.
A doua zi, sîmbătă, 25 iunie, colocviul a început cu o prelegere despre expoziţia de la Kunsthaus, de la Zürich, Dadaglobe Reconstructed (Observator cultural a recenzat-o în numărul 826, 9-15 iunie 2016), susţinută de însăşi curatoarea manifestării expoziţionale, Cathérine Hug.
Mai departe, l-am urmărit pe un ecran generos pe Matei Vişniec, care, din laboratorul său de creaţie parisian, ne-a împărtăşit cîteva gînduri despre propria piesă, în care este vorba despre Cabaretul Voltaire. Vom avea prilejul s-o vedem în august, la Bucureşti, Vine şi autorul.
Sesiunea de comunicări, care s-a întins pe durata a cinci ore, i-a mai avut ca oaspeţi pe Erwin Kessler şi cîteva doamne, care au vorbit despre alte doamne, implicate în mişcarea Dada: Hanna Höch, Elsa von Freytag-Loringhoven, Sophie Taeuber-Arp (cărora, la Zürich, la Haus Konstructiv, li s-a organizat o documentată expoziţie). S-a evocat şi personalitatea Celinei Arnauld (româncă evreică din Călăraşi), stabilită la Paris, aflată în relaţii sentimentale cu Antonin Artaud, o talentată acriţă, dansatoare, poetă şi chiar desenatoare, a cărei operă ar trebui tradusă şi popularizată în România.
Aşa s-a încheiat o săptămînă plină de învăţăminte. Ar fi fost şi mai profitabil pentru cei prezenţi la sesiuni dacă s-ar fi practicat o deschidere mai vie, un dialog cu cei prezenţi. Săptămîna Dada vizual merită un calificativ onorant pentru comunicatori şi pentru cei care au trudit la realizarea unui fapt cu adevărat cultural.