Balet la operă

  • Recomandă articolul

Manon imagine

Am ales să nu comentez „primăvara“ Operei Naţionale din Bucureşti, prevalîndu-mă de cunoaşterea prea apropiată a multora dintre persoanele şi părţile implicate. Nu ştiu dacă mi se solicitau răspunsuri care să reflecte experienţa de management sau backgroundul de critic muzical, dar ceea ce voi scrie acum va fi din postura ocupantului unui fotoliu din sală.

 

De-a lungul ultimilor 10 ani, am avut ocazia să urmăresc noile producţii ale Operei şi ale Operetei din Bucureşti, fie ele de balet, operă, operetă sau musical, am văzut spectacole de gen în ţară, iar ceea ce am scris de­spre fiecare se poate găsi online sau în arhiva tipărită a revistelor culturale. În aceeaşi perioadă, am avut şansa de a vedea şi un număr care deja contează din producţiile marilor scene lirice din Europa, Rusia sau Statele Unite, de a vedea nivelul acestora şi de a simţi atmosfera scenelor şi a sălilor din respectivele oraşe.

Am avut ocazia în aceşti ani să văd cum, an după an, prin efortul mai multor persoane, un român care a ales să trăiască în România putea vedea un spectacol la nivel european fără a achiziţiona neapărat un city-break la Viena sau Londra. Fie că mă refer la spectacolele lui Andrei Şerban de la Iaşi sau la montările de balet preluate de scena bucureşteană în ultimii ani, vorbim despre o consecinţă a unei dorinţe fireşti de a şterge praful aşternut timp de decenii peste producţiile de gen din România. Întîmplarea face – sau nu numai întîmplarea – ca povestea noastră cu artişti şi public, o poveste care s-a petrecut atît în spatele scenei, cît şi în sală, să fie încadrată de două premiere de balet. Am fost la Manon de Massenet la începutul lunii aprilie (coregrafia Sir Kenneth MacMillan, punere în scenă de Karl Burnett şi Bruce Sansom), cu o seară înainte de anunţul primelor schimbări în managementul Operei din Bucureşti. Am început atunci să scriu o cronică, aşa cum făceam de obicei, dar aceasta nu avea să mai fie publicată, pentru că viteza cu care s-au petrecut evenimentele a făcut-o inutilă. Voi face totuşi acum o reverenţă în faţa a trei personaje care au încîntat efectiv nu doar prin arta coregrafică, ci şi prin adecvarea actoricească şi de caracter la rolurile pe care le-au avut de jucat – şi mă refer aici la spectacolul cu a doua distribuţie şi, mai precis, la Andra Ionete, în rolul lui Manon, la Barnaby Bishop, în Des Grieux, şi la Mihaela Soare, în Amanta lui Lescaut, alături de întreg ansamblul de balet al Operei Naţionale din Bucureşti.

Două luni mai tîrziu, tot ansamblul de balet al Operei prezenta premiera unui triptic de balet: In the Night. In The Middle, Somewhat Elevated. Theme and Variations. Nu întîmplător, voi cita aici distribuţiile primei seri. In the Night – coregrafia Jerome Robbins, muzica, Frédéric Chopin, la pian Ştefan Doniga – a avut următoarea distribuţie: Primul cuplu – Sena Hidaka, Bogdan Cănilă; Al doilea cuplu – Bianca Fota, Sergiu Dan; Al treilea cuplu – Corina Dumitrescu, Gigel Ungureanu. In The Middle, Somewhat Elevated – coregrafia, costumele, lighting design William Forsythe – i‑a adus pe scenă pe Cristina Dijmaru, Bianca Fota, Bogdan Cănilă, Cristian Preda, Takahiro Tamagawa, Nastazia Philippou, Abigail Cockrell, Adina Manda, Akane Ichii. În final, Theme and Variations – în coregrafia lui Geor­ge Balanchine, pe muzica lui Ceaikovski, interpretată de Orchestra Operei Naţionale Române, dirijor Tiberiu Soare – a adus pe scenă Un cuplu – Francesca Velicu, Shuhei Yoshida; patru cupluri – Raquel Gil-Bergstrom, Akane Ichii, Nastazia Philippou, Remi Tomioka, Valentin Stoica, Egoitz Segura, Takahiro Tamagawa, Alessandro Audisio şi Ansamblul de balet al Operei Naţionale din Bucureşti. Între timp, văzusem la Iaşi alte spectacole de balet, Lacul lebedelor şi Kabaret, cu distribuţii în care o regăseam atît pe Beatrice Rancea, cît şi balerini români, moldoveni sau japonezi.

In the night doi

La o simplă lectură, remarcăm o realitate prezentă doar în cazul baletului pe scenele româneşti, şi anume componenţa multinaţională, care în cazul marilor scene ale lumii este o realitate incontestabilă de decenii, şi nu numai în cazul baletului. Cele două premiere de balet care încadrează scandalul de la operă (ale cărui etape nu le voi mai aminti aici) ilustrează perfect această realitate care va rezista şi după acest episod, din simplul motiv că ea este deja un fenomen bine înrădăcinat, pe care îl putem găsi şi la Iaşi, şi la Cluj, şi la Bucureşti, de ani buni. Această stare de fapt este în mod simplist suprapusă doar golurilor generate de învăţămîntul artistic românesc din ultimii ani (în general, nu doar de cel coregrafic). Toate ansamblurile importante, cu adevărat puternice, sînt prin excelenţă multinaţionale – nu pentru că ţările de rezidenţă ale acestora nu produc destui dansatori, ci pentru că selecţia bazată pe rezultate şi performanţă a devenit o realitate fără de care marile teatre nu mai pot exista.

În toată istoria aceasta de pe malul Dîmboviţei (ce bine se potriveşte), ceea ce e grav este că spectatorii nu au ştiut ce să înţeleagă din faptul că s-au anulat spectacole cu publicul în sală şi artiştii pe scenă. Este grav şi greu de îndreptat faptul că după un efort de ani buni făcut (nu doar la Bucureşti) pentru a aduce un public nou în sala de spectacol, gestul profund greşit de a sparge convenţia spectacolului amestecînd palierele sălii şi scenei îndepărtează publicul. A crede cu naivitate că publicul îşi doreşte prelungirea tensiunii zilnice şi că doreşte să se implice în problemele cotidiene ale artiştilor este total greşit. Consecinţa a fost doar o sală mult mai goală, la a doua premieră, deşi efortul artiştilor fusese cel puţin acelaşi, iar realizarea artistică de un nivel similar, adică demn de orice mare scenă europeană.

Rolul noii conduceri a Operei este acela de a restabili normalitatea convenţiei spectacolului, de a convinge publicul că i s-a părut, că a fost doar visul urît şi trecător al unei nopţi de primăvară şi că poate să revină în sală nu doar fără griji, ci cu certitudinea că va primi un rezultat artistic entuziasmant.

Numele celor care au fost, sînt sau vor fi pomeniţi în legătură cu acest episod din istoria Operei Naţionale Române din Bucureşti apar în rîndurile de mai sus doar în calitatea lor de artişti şi vor rămîne subiectul altor articole ca personaje ale „scandalului de la operă“; în fond, o etapă prin care au trecut la vremea lor foarte multe, dacă nu chiar toate (în diferite forme) marile teatre lirice ale lumii. Doar că peste unele au trecut decenii, peste altele secole. Sîntem, totuşi, foarte recenţi… şi în domeniul culturii.

Am certitudinea că, peste ani, cei la ale căror nume nu m-am referit, dar care au fost foarte prezenţi în presa cotidiană a acestei perioade, vor rămîne doar personaje ale istoriei teatrului liric bucureştean. Din simplul motiv că istoria este scrisă doar de învingători.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13243 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }