Apichatpong Weerasethakul explorează, în mai toate filmele lui, inundarea cotidianului de supranatural. Mijloacele cinematografice prin care o face sînt spectaculoase vizual, dar simple. Nu folosește efecte speciale scumpe sau alte manipulări vizuale care să ascundă caracterul ficțional specific al unui anume eveniment insolit din narațiune, relația dintre realitate și iluzie devenind o temă importantă în filmele lui; atît din punct de vedere al cinemaului ca iluzie, cît și ca o investigare a misticismului popular.
În Unchiul Boonmee care își amintește viețile anterioare, secvența cinei în familie se învîrte în jurul vizitelor pe care Boonmee le primește înainte să moară – fiul său (acum o maimuță) și soția sa (o fantomă). Cei doi vizitatori pot fi interpretați ca o legătură între viață și moarte (unchiul fiind aproape de moarte, are disponibilitatea necesară de a-și vedea ființele iubite care aparțin lumii spiritelor) sau poate fi o halucinație (boala provoacă delirul). Felul în care poate fi interpretat episodul depinde de bunăvoința spectatorului, însă alegerea lui Weerasethakul de a reprezenta rudimentar aceste personaje supranaturale (artificiul cinematografic este observabil – de exemplu, costumul fiului e fals) este un indiciu că autorul este ludic în relație cu misticismul thailandez. Deși evident sceptic față de superstiții, regizorul nu este și superior; ba din contră, chestionările lui în această privință denotă admirație pentru miraculosul legendelor populare.
Weerasethakul lucrează și în zona artei video, căutările lui estetice mergînd mai mult în zona capacității cinemaului de a fi senzorial. Narațiunile lui sînt, așadar, formate din episoade (aproape) singulare, iar primele lungmetraje conțin legături aproape insesizabile între o secvență și alta. Receptarea acestui gen de film mizează pe spectaculozitatea vizuală și abilitățile mediului de a sugera stări sau lumi diferite. Atît Unchiul Boonmee…, cît și Cemetery of Splendour sînt filme mai ușor accesibile la nivel narativ: așa cum agonia lui Boonmee leagă (mai mult sau mai puțin superficial) secvențele episodice ale filmului, la fel și aventurile lui Jenji în spitalul pentru soldații adormiți din orașul Khon Kaen (locul natal al regizorului) conferă unitate evenimentelor din Cemetery of Splendour. Însă e vorba de o aparentă cauzalitate, care, deși facilitează înțelegerea șirului evenimențial în planuri spațio-temporale vagi, ea (cauzalitatea) rămîne superficială și-i neagă spectatorului accesul la o relație clasică de decodare a mesajului prin identificarea cu personajele.
Rak ti Khon Kaen (Cemetery of Splendour) este cel mai recent lungmetraj al regizorului de origine thailandeză, după Unchiul Boonmee… Filmul reia temele și actorii preferați ai acestuia, continuînd demersul stilistic și narativ din Boonmee, care pare a fi cel mai popular dintre filmele lui Apichatpong Weerasethakul. Povestea o urmărește pe Jenjira Pongpas (cunoscută din filmele anterioare ale lui Weerasethakul), o femeie modestă și senină, care-și petrece timpul liber îngrijind voluntar soldații internați în spitalul satului, suferinzi de o boală misterioasă a somnului, și care se confruntă, în rutina ei, cu o serie de întîmplări supranaturale. Fantasticul e prezent în film în diferite forme: personajul clarvăzător (tînăra Keng), somnul misterios al soldaților, vizitele unor zeități sau trecerea în (ceea ce pare a fi) tărîmul viselor. Din nou, reprezentarea cinematografică a acestor evenimente este minimală din punctul de vedere al tehnicilor, permițînd spectatorului să observe artificialitatea mediului și încurajîndu-i, astfel, reflecția asupra relativității adevărului pe care-l vedem. De exemplu, ultimele aproximativ 40 de minute sînt marcate de intrarea (presupusă) a lui Jenji în visul lui Itt (soldatul adormit pe care-l îngrijește la spital), intermediată de Keng. În acest moment, cu toate că le vedem pe Jenji și Keng în mijlocul unei păduri, tînăra fată o ghidează pe Jenji în ceea ce spune că este palatul unui regat din trecutul îndepărtat al Thailandei. Pentru unul dintre aceste personaje, fantezia reprezintă realitate – acela este un loc în care s-a păstrat regatul –, în timp ce pentru altul, materialitatea spațiului este imediată (obiectele vizibile) și memoria lui e reprezentată prin amintirile personale: Jenji rememorează anecdote ce țin de o realitate comună a iubirilor ei, în contrast cu istoriile glorioase ale fostului regat, povestite de Keng. La fel, momentul de tranziție între realitate și fantezie este marcat artificial de o vizionare în sala de cinema și o schimbare cromatică spectaculoasă a imaginii, în nuanțe de verde și roșu diferite.
De fapt, întreaga narațiune a filmului se bazează pe negocieri între realitatea materială și realitatea superstițiilor/credințelor personajelor, în care toate acțiunile oscilează între detalii ordinare și intruziuni ale supranaturalului. Exploatarea vădită a capacității cinemaului de a reda iluzia funcționează în Cemetery of Splendour inclusiv ca o critică socială a unui stat opresiv, condus de junta, în care legile pot fi, de multe ori, aplicate discreționar în detrimentul cetățenilor.
Rak ti Khon Kaen/Cemetery Of Splendour
Regia: Apichatpong Weerasethakul
Producţie Thailanda, Marea Britanie, Germania,
Franţa, 2015
Cu: Jenjira Pongpas, Banlop Lomnoi,
Jarinpattra Rueangram