„Sînt aceleaşi asistente. Cînd o să le zic iarăși că o să iau Nobelul, o să-mi dea doză dublă. Niciodată nu le-a plăcut de mine. Ce toante!“ Așa se conturează Lora: foame insațiabilă de scris, periplu nesfîrșit prin clinicile de boli mentale și obsesie nevindecată pentru figura mamei: „O iubesc la nebunie. Alteori, o urăsc la nebunie. Și cu ce mă aleg? Cu nebunia“. Nimic mai potrivit, deci, ca pe scena de la Arcub să troneze o cadă înconjurată de pastile imense. În stînga, umerașe și pungi de cadouri. În dreapta, de sus, atîrnă mai multe receptoare roșii, supradimensionate. Cele cîteva elemente concepute de scenografa Lia Dogaru rezumă întregul univers al personajului din Obsesii, textul lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, inspirat de scriitoarea elină Margarita Karapanou și regizat de Yannis Paraskevopoulos.
De sus, vocea Ceraselei Iosifescu se aude ca și cînd ar veni din off. Pentru moment, o prezență lipsită de identitate. Ochelarii de soare nu lasă să i se vadă fața. Lora mai vorbește, mai zăbovește. Cumpărături compulsive, impulsuri libidinale rezolvate telefonic, claustrare, chiar din fragedă copilărie, perioade îndelungate în clinici de profil rezumă parcursul personajului măcinat de o severă boală mentală. Asemănarea universului său cu cel din bine-cunoscutul text al Sarei Kane, 4.48 Psychosis, frapează. Dar în timp ce, la scriitoarea britanică, scrîșnetul și cruzimea țîșnesc din fiecare literă, în textul lui Claudiu Sfirschi-Lăudat, existența sub semnul derapajelor mentale este prezentată cu umor și autoironie: „Eu n-am nevoie de narcotice, de ecstasy și de alte tîmpenii ca să fiu up, o am în mine starea asta, m-ai înțeles? Curge în mine precum serul din perfuzie“. Iar seria analogiilor continuă, pentru autor, cu o altă scriitoare, Aglaja Veteranyi.
Lora își povestește viața la persoana întîi. Bine tăiate, frazele curg natural, în cadență rapidă, cu un comic subiacent, în ciuda tragismului care învăluie personajul.
Autorul înlătură senzația de „literatură“, compensînd inerenta lipsă de dramatism a faptului relatat, și nu trăit sub ochii spectatorului, prin ritmul susținut al scriiturii. Spațiul nebuniei se traduce într-o limbă vie, în care ironia mustește în porii fiecărei replici. Shopping compulsiv, instabilitate emoțională, sensibilitate exacerbată, senzații la limită, atracție suicidală, pastile, electroșocuri și mozaicul multiplelor internări reproduc viața Lorei. Cărnos, discursul dramatic începe brusc, fără floricele pregătitoare. Cîinele Louka, mama, iubiții fac ca universul dramatic să devină repede familiar, înlăturînd distanța dintre spectator și poveștile istorisite. Din text, dar și din interpretarea Ceraselei Iosifescu, reiese un personaj puternic, excelent conturat. Directețea scriiturii și umorul surprinzător, în ciuda detaliilor despre boală și tratamente, asigură un impact adînc, ca și numeroasele fraze cu efect-surpriză, construite pe jocul contrastelor dintre început și final.
Traducătorii care au cunoscut-o și-o amintesc pe Margarita Karapanou ca pe o prezență scufundată în lumea ei, fără priză la realitatea imediată, mai degrabă absentă, iradiind în jur o atmosferă stranie. Absolventă de Filozofie și Film la Paris, scriitoarea a trăit în umbra strălucitoarei sale mame, scriitoare, la rîndul ei, în a cărei casă pariziană se strîng literați, cinefili, pictori și critici. „O autoare cu o personalitate puternică“, o definește Claudiu Sfirschi-Lăudat. „Și cu o mamă la fel de puternică. Poate prea puternică. Amîndouă, Margarita, amîndouă, scriitoare, amîndouă scriind pentru că doar așa știau să trăiască. Iubire, rivalitate, traume, ură, literatură – toate acestea le-au legat pe viață. Strîns, uneori, prea strîns, aproape de sufocare.“
De la fragmentele preferate din prozele Margaritei Karapanou a pornit autorul, dramatizîndu-le după un algoritm subiectiv, „ca și cum ar fi improvizat liber pe o temă dată“. Discursul său dramatic accentuează dizarmoniile psihice și hiatusurile care tronează în relația cu mama. Identitatea Lorei se suprapune confuz, în cercuri largi, anamorfotice, peste imaginea maternă, pînă la anularea oricărei diferențe (același nume, același parfum, aceleași flori preferate). Absenta, dar rîvnita mamă, mai ales în perioadele de claustrare („Nu‑mi place, o să-mi pună iarăși perfuzii, o să-mi facă electroșocuri, or să mă înjure asistentele, or să mă trateze ca pe un animal. Vreau acasă, vreau cu tine, vreau să scriu“), și cîinele Louka reprezintă singura companie din viața ei. Truda cu care se alipește și în același timp se războiește cu mama posesivă, ce i-a retezat din fașă orice altă relație, îi distorsionează raportul firesc cu lumea, sfîrșind matematic în ură și respingere, revoltă și resentiment.
În acest univers al scrîșnirii tratate cu umor, regizorul grec Yannis Paraskevopoulos imaginează situații, creșteri și descreșteri în fiecare scenă, asigurînd interpretei nenumărate nuanțe și suprafețe contrastante. Într-unul dintre cele mai strălucitoare roluri ale carierei, Cerasela Iosifescu schimbă registrele din poignet, într-un spectru aparent nesfîrșit de intensități dramatice, concepînd un personaj de o remarcabilă mobilitate afectivă. Confuzie, resemnare, debusolare, isterie, suferință și, desigur, nebunie sînt cîteva dintre dimensiunile concepute și lucrate de interpretă cu migală de artizan. Dar dramatismul intrinsec al actriței se pigmentează și cu mult umor în construcția scriitoarei cu tulburare bipolară. Relațiile cu iubiții din spital, cu profesorul schizofren de literatură de la Princeton, convorbirea de la Sexy Lines și scena care urmează rămîn de un comic suculent.
Foto: Daniel Cozma