Despre piața de concerte din București am mai scris în materialele anterioare din Observator cultural. Era o voce realist-pesimistă, o voce ce părea îngrijorată de faptul că organizatorii nu mai ajung la masa critică de ascultători și că pe la mai toate spectacolele rock din Capitală vedem mereu aceleași fețe, uneori așezate fix în aceeași poziție față de scenă. Am menținut acest filtru al prudenței și al neimplicării afective pe tot parcursul anului 2016, ca o consecință firească a anilor de mers la concerte, dar și a tragediei de la Clubul Colectiv, pe care nu trebuie să o uităm niciodată. Am încercat să descopăr locuri noi în care să mă pot bucura de muzică live în siguranță și am apreciat mai mult locurile pe care le frecventam deja înainte de 30 octombrie 2015 și care au înțeles să prioritizeze chestiunile ce țin de securitatea personală. Anul meu muzical a început și s-a terminat sub auspiciile Metalhead. De la Metalhead Awards 2015 (30 ianuarie 2016 cu Primordial și Bucovina), despre care am scris într-un număr anterior, și pînă la Amon Amarth & Grand Magus/The Return of Vikings (4 decembrie 2016). Ambele reprezentații au avut loc la Arenele Romane din Parcul Carol, într-un cort încălzit. Publicul a fost unul pestriț și entuziast, funcționînd într-o oarecare măsură ca o excepție de la lipsa masei critice. Cumva, Metalhead dispune de o rețetă secretă.
Organizare, sunet & more
A fost a treia descălecare a vikingilor de la Amon Amarth în București, după cele din 2011 și 2014. De această dată au fost însoțiți de conaționalii de la Grand Magus. Aproape 2.000 de persoane au umplut cortul pus la dispoziție de Metalhead. Ca o paranteză, aș spune că este destul de greu de anticipat interesul românului pentru un anumit subgen metalic. Există oameni care nu ascultă în mod uzual acest stil muzical, dar care sînt fanii unei singure formații de pe un anumit registru muzical. Respectivul ascultător va plăti bilet de intrare doar pentru aceștia din urmă. Este și cazul Amon Amarth, un band destul de popular și în rîndul celor apropiați mai degrabă de cultura pop, cu toate derivatele ei. Din acest punct de vedere, al promovării și al strategiei online, lucrurile au fost ireproșabile, Metalhead avînd cîțiva ani buni de experiență. Nu voi vorbi prea mult despre organizare, doar voi spune că față de spectacolul din ianuarie lucrurile s-au înrăutățit la nivelul siguranței spectatorului. Nu voi intra în polemici nici cu Metalhead, dar nici cu cei care au contestat vehement anumite aspecte ale organizării show-ului. Voi prezenta doar o serie de fapte la care am fost și eu părtaș. În sectorul Normal Circle (care a ocupat aproape 90% din suprafața cortului), oamenii au stat înghesuiți, zonele de trecere nu au fost prea evidente, iar la sfîrșit a apărut o problemă cu deplasarea spre ieșire. S-a creat o singură coadă atît pentru garderobă, cît și pentru părăsirea incintei. Grupul din care făceam parte a reușit să iasă din cort după aproximativ 20 de minute, timp în care nu au fost deschise alte zone de acces (organizatorii au vorbit de alte patru sau șase ieșiri de urgență.). Cu toate aceste minusuri evidente, nu ne-am pus nici un moment problema că nu vom ieși cu bine de acolo. La capitolul plusuri, nu pot să nu remarc sunetul impecabil, de la primul acord al celor de la Grand Magus și pînă la ultima piesă interpretată magistral de Johan Hegg și colegii săi. Cele două trupe au părut să se simtă excelent pe scena de la Arenele Romane, iar publicul a fost și el la înălțime.
Grand Magus
Nu știam prea multe despre formația din deschidere înainte de începerea concertului. Totuși, mă așteptam ca Grand Magussă încalzească mulțimea pentru ce avea să urmeze. Ceea ce în mare parte s-a și întîmplat. Deși au debutat în 1996 (și în 2001, discografic, cu un album intitulat chiar Grand Magus), sub auspiciile sonorităților stoner, blues, pe alocuri chiar doom, cu influențe provenite din muzica timpurie a grupului Black Sabbath, nordicii s-au îndreptat spre heavy și power-metal odată cu al treilea material discografic, intitulat Wolf’s Return (2005). Noua direcție a devenit evidentă mai ales prin lansarea discului Hammer of the North (2010). Spectacolul de la Arenele Romane a vizat în special această orientare, pe care membrii Grand Magus au aprofundat-o și pe Sword Songs, apărut cu puțin timp în urmă, la casa de discuri Nuclear Blast. Trupa suedeză ne-a propus cîteva piese remarcabile în cele aproape 45 de minute avute la dispoziție. Dintre acestea amintim: Varangian, Sword of the Ocean, Iron Will, Kingslayer sau Hammer of the North. Cu un sound clasic de heavy-metal, care a făcut furori la mijlocul anilor ’80 (în maniera Running Wild, Metal Church sau Saxon), suedezii nu au dezamăgit. Un show liniar, dar electrizant, cu o muzică la fel de puternică în live ca și pe CD-ul masterizat.
Amon Amarth
Cel mai important moment al serii l-a constituit, desigur, prestația trupei suedeze de death-metal melodic Amon Amarth. Bandul înființat în 1992, în orășelul scandinav Tumba, nu s-a abătut prea mult de la drumul inițial, nici la nivelul liniei melodice și nici la nivelul versurilor, inspirate în principal din mitologia nordică, dar și din istoria vikingilor. În aproape 25 de ani de carieră (dacă nu punem la socoteală și perioada cuprinsă între 1988 și 1992, în care băieții se autointitulau Scum), Johan Hegg (voce), Olavi Mikkonen (chitară), Ted Lundström (bas) au lansat zece albume originale și au reușit să ocupe cu teritoriu muzical extrem de personal și de bine conturat. Se pot găsi influențe, dar și afinități cu alte formații (Arch Enemy, Insomnium, Kataklism, Wintersun sau chiar Hypocrisy), însă drumul Amon Amarth nu are legătură în mod direct cu nici una dintre ele. Un concert sau un album Amon Amarth se ascultă cu toate simțurile ascuțite, un concert Amon Amarth se trăiește cu pulsul ridicat. În felul acesta, am reușit să parcurg cele aproape două ore de sonorități death-metal. De la The Pursuit of Vikings, la Destroyer of the Univers. De la Deceiver of Gods la Guardians of Asgaard. 17 piese, un ritm continuu, alert, aproape infernal, care nu l-a lăsat pe metalistul român să-și tragă răsuflarea. Am văzut oameni care știau aproape toate versurile melodiilor și care cîntau la unison cu Johan Hegg. Am văzut, de asemenea, și spectatori costumați în vikingi sau avînd accesorii specifice strămoșilor popoarelor nordice.
Diversitate, o plajă foarte largă de vîrste (de la cinci la șaptezeci de ani), dar și un entuziasm molipsitor ar fi datele relevante pentru seara de duminică, 4 decembrie 2016, de la Arenele Romane. Iar versurile de mai jos mi‑au rămas mult timp după stingerea reflectoarelor pe retină & buze: „Oden! Guide our ships/ Our axes, spears and swords/ Guide us through storms that whip/ And in brutal war“ (Amon Amarth – The Pursuit of Vikings).