În seara de duminică, în România au protestat 600.000 de oameni, după ce, constant, în zilele precedente demonstrațiile în stradă depășiseră 300.000. Imediat ce Piața s-a golit, după miezul nopții, voluntari strîngeau gunoaiele lăsate de mulțime. Locul arăta impecabil dimineața. S-a depășit astfel recordul deținut de protestele Alianței Civice din 1990. Dar nu despre recorduri este vorba în acest caz, ci despre faptul că un asemenea fenomen nu mai poate fi ignorat nici măcar de un partid ca PSD, care a pierdut legătura cu propriul electorat la puțin timp după ce a cîștigat alegerile.
Protestul – o formă de cultură
Strada a devenit astfel un actor politic important, pentru că cei care ar trebui să facă politică au uitat că mandatul dat prin intermediul votului popular nu îți permite orice comportament. Ordonanța de urgență 13 și modul în care aceasta a fost dată, în miezul nopții (sintagma „noaptea ca hoții“ are acoperire), a atins un punct sensibil, care a generat ceea ce unii au descris ca protestul unei noi generații. O generație pentru care informația este diseminată pe internet, și nu prin intermediul posturilor TV, care reacționează mult mai rapid și care nu tolerează abuzurile. Cultura protestului în România a renăscut. Sau poate abia s-a născut cu adevărat. Partidul de guvernare a abuzat foarte mult în campania electorală de sintagma „mîndri că sîntem români“, direcționată împotriva președintelui actual. Deși nu sînt adeptul afișării exagerate a patriotismului, cred că abia acum, după ce am protestat timp de o săptămîna în număr atît de mare, ne putem considera mîndri că sîntem români. Pentru partidul care deține acum puterea și cele două televiziuni care îi asigură propaganda, strada este locul prin care trebuie să circuli, nu să circule idei. Strada, cred unii, nu trebuie să fie un loc de gîndire şi de manifestare a spiritului critic. Adevărata politică, cea care, prin protestele actuale, abia începe să existe la noi, nu ar trebui să fie un simplu exerciţiu al puterii. Ea constă într-un mod de acţiune care are ca obiectiv transformarea spaţiului public, transformarea grupurilor care opun rezistenţă într-un „subiect“ colectiv esenţial în reconfigurarea unei comunităţi. Esenţa acţiunii politice este, în acest moment, mult mai bine înţeleasă de cei care au ieşit în stradă decît de cei care stau la Guvern sau la Parlament. Ea are ca obiectiv ceea ce numim dissensus (o noțiune despre care am mai vorbit și cu ocazia protestelor legate de Roșia Montană). Strada a înfruntat interesele unei găști, care urmărea schimbarea legii în favoarea corupților (ceea ce înţeleg să facă cei care deţin şi au deţinut puterea după 1989). Protestele din ultima săptămînă au făcut vizibile, poate mai mult ca oricînd, ceea ce puterea vrea să pară invizibil. Fenomenul protestelor din Piața Victoriei și din celelalte orașe ale României a însemnat o luare de poziţie fermă împotriva unei clase politice care înţelege actul de guvernare ca o ocazie de îmbogăţire. Cei care au ieşit în stradă au înţeles foarte bine această idee. Au transmis un mesaj clar: votul popular nu îți permite distribuirea necondiționată a puterii. În timp ce scriu aceste rînduri, protestele în stradă continuă. Se cere demisia guvernului Grindeanu. Renunțarea la ordonanța de urgență nu mai e de ajuns. Acel contract al încrederii acordat PSD-ului de către cei care l‑au votat a încetat în momentul în care Guvernul și Liviu Dragnea au orchestrat această ordonanță. Nu știu dacă ipoteza alegerilor anticipate este corectă. Un lucru este sigur: legitimitatea partidului de guvernare și a Guvernului actual a fost pierdută în mod ireversibil. Chiar dacă PSD s-ar descotorosi de Liviu Dragnea, și actualul Guvern ar demisiona, pagubele la capitolul imagine și încredere ar rămîne enorme pentru PSD.
Încrederea pierdută în mod ireversibil
Protestele în stradă au substituit inexistența unei opoziții politice credibile. USR are deocamdată prea puține voturi în Parlament. PNL pare a fi bîntuit de trecutul jumătății sale ex-pedeliste, iar un partid de stînga autentic nu a existat niciodată în Parlament. Să ne înțelegem: PSD nu a fost niciodată de stînga. Ar trebui să ne explicăm această inabilitate a stîngii române de a se constitui într-un partid politic puternic și credibil. Vor exista proteste și mai mari, care vor ajunge la milionul mult dorit în zilele protestului. Momentan, PSD pare să fi sucombat forței impresionante a protestelor. E o victorie enormă, purtată de cetățeni împotriva unei clase politice ticăloșite. Dragnea și Tăriceanu, autorii morali ai acestei crize, ar trebui să se retragă definitiv din politică. Știm bine că nu o vor face. Pentru că nu știu să facă altceva. Pînă la urmă, e vorba despre oameni care nu au muncit o zi în viața lor. Care nu știu cum arată o cartelă de metrou sau o stație RATB.
Politicienilor li s-a arătat că cetățenii au devenit din ce în ce mai vigilenți și mai activi. Protestele au arătat că românii gîndesc cu propria minte și nu mai acceptă să fie călcați în picioare, umiliți. Dincolo de lupta anticorupție, asistăm la începutul unei tradiții a protestului semnificativ (ca act cultural, creator). Nu e o tradiție care o continuă pe cea a anilor ’90, ci este opera unei noi generații, care este conștientă de forța sa și de propria inteligență, ultima linie de rezistență împotriva abuzului de putere.
Welcome to the future!