Am fost acolo

Februarie mi s-a părut mereu o lună capricioasă și vagă. Cea mai scurtă dintre toate, luna pe care toată lumea ar sări-o, pusă parcă degeaba în calendar. Doar că acest început de februarie a fost complet altfel, ne-a scos brusc din amorțeală și din cenușiul finalului de iarnă. Cu privirea de acum, 1 februarie 2017 mi se pare cea mai lungă zi din istoria noastră postdecembristă. Cea mai lungă zi a democrației din România. O zi care a început ceva mai repede, precipitat, cu vreo două ore înainte de miezul nopții, lungindu-se apoi dincolo de cele 24 de ore obișnuite, îngroșîn­du‑se, acumulînd eveniment după eveniment, căpătînd „frumusețea unei bruște densități a vieții“ – o frumusețe înfiorătoare și înfricoșătoare, ce-i drept, căci ceea ce a declanșat-o n-a avut nimic bun sau moral. Dar așa cum prințul Mîșkin are parte, în arcul unei singure zile, de o incredibilă acumulare de întîmplări, dintre care unele îi vor influența în chip decisiv destinul, cred că la fel ni s-a întîmplat și nouă, celor care am urmărit și, mai ales, am participat la evenimentele petrecute de marți noaptea încoace.

Era aproape zece noaptea cînd au început să apară primele știri despre adoptarea ordonanței de urgență nr. 13. Unul dintre cei „doi elefanți“ – împotriva cărora zeci de mii de români protestaserăm două duminici îna­inte – fusese scos de sub masa guvernului: hoțește, noaptea, fără să fi fost așteptate avizele instituțiilor de profil, fără să fi fost trecut ceva pe ordinea de zi (cît de amar ironic sună expresia!). La zece noaptea lumea mănîncă, își face ultimele cumpărături, se pregătește de culcare, se uită la serialul preferat, le citește ceva copiilor – gesturi firești ale cotidianului. Cu nici o oră înainte, mă despăr­țisem de colegii mei doctoranzi și de profesorul nostru coordonator, Mircea Martin: fiecare își făcuse planul de bătaie pentru lucrarea sa, discutaserăm despre ce am mai scris, ce am mai citit, dar și despre învățămînt, mediul editorial și alte asemenea – lucruri care ne interesează în mod  direct, fiind mediile în care profesăm. O atmosferă tonică, dincolo de toate minusurile pe care le subliniaserăm, ca un plus de energie. Îmi dau seama că, în timp ce noi ne salutam și o luam fiecare spre casa lui, guvernul Grindeanu tocmai comitea mîrșăvia.

Era zece noaptea, eram cu soțul meu într‑un restaurant turcesc și înghițeam cu noduri mîncarea în timp ce continuam să citim primele știri și primele reacții. Comentam cu voce tare, aproape nevenindu-ne să credem. Nu eram singurii, și alții făceau la fel. Niciodată nu am simțit o furie asemănătoare cu cea care m-a cuprins în minutele acelea și care nu cred să mă fi părăsit pe întreg parcursul acelei lungi zile de 1 februarie, care debuta atît de devreme și de precipitat. Niciodată nu am simțit (cît se poate de concret) că-mi tremură carnea de furie așa cum am simțit atunci cînd am ajuns la Piața Victoriei și am început instantaneu să huidui. Să huidui și să strig împreună cu ceilalți „hoții“, căci hoția domnea în tot ceea ce făcuseră, de la conținut la formă. O singură dată mi s-a întîmplat să mi se fure ceva: un telefon pe care-l țineam într-un buzunar exterior al ghiozdanului și care a fost repede șterpelit în aglomerația din Centrul Vechi. M-am necăjit atunci, dar ceea ce am sim­țit marți noaptea trebuie să fie sentimentul celor care își văd casa călcată de hoți, cu bunurile furate, iar toate celelalte lăsate într-o dezordine care aproape te asfixiază: nu e doar ceea ce ți s-a luat abuziv, ci o întreagă intimitate (iar odată cu ea, sentimentul de siguran­ță și protecție) făcută zob. Cum te întorci și cum continui să locuiești într-o casă devenită, brusc, atît de vulnerabilă?

Cred că întrebarea asta, sub diferitele ei forme, vuia în mintea celor care ne-am adunat marți noaptea în Piața Victoriei și care am continuat să venim zi de zi de atunci încoace, culminînd duminică, 5 februarie, cu cel mai mare protest din România de după ’89. Cred că mi‑am văzut unii dintre prieteni zilnic, cu alții, cu care încercam să ne întîlnim de săptămîni sau luni bune, m-am găsit tot în fața Guver­nului. Fixam locuri de întîlnire și o oră, semnalul a fost foarte slab în unele seri, așa că organizarea era foarte importantă. Uneori erau colegii de muncă, ai mei sau ai soțului, alteori prietenii mai noi sau mai vechi, foștii colegi de liceu sau de facultate. Grupurile erau mai mereu mixte: pe unii îi știam, pe alții îi cunoșteam pentru prima dată. Cei mai mulți veneau seara direct de la muncă, fără să mai treacă pe acasă. Unii și-au adus copiii, alții mi-au povestit cîte strategii au trebuit să adopte pentru a-i lăsa pe cei mici în grija cuiva (bunici, prieteni, bone etc.), pentru ca ei să poată veni la protest.

Au fost foarte, foarte mulți tineri. Aș fi tentată să spun că generația mea (pe care o simt trezindu-se tot mai mult la viața socială și civică, mai ales de la alegerile din 2014 încoace) a fost masiv reprezentată. Ar fi un adevăr, dar numai parțial, or, am văzut cît de manipulatoa­re pot fi adevărurile trunchiate. Ca să induci în eroare nu e necesară o minciună, uneori e de ajuns să oferi numai bucăți de adevăr pe care să le așezi în lumina propriilor interese meschine. Or, imaginea completă a protestelor din ultima săptămînă e una dătătoare de speranță și nu are nimic de-a face cu „România scindată în două“: zeci și sute de mii de oameni de toate vîrstele, cu meserii și domenii de activitate foarte variate, oameni dinamici, cu viziuni politice diferite. Știu pentru că am fost în mijlocul lor, m-am plimbat printre ei, am vorbit cu ei. Oameni foarte creativi, căci le-am văzut pancartele: unele mi-au smuls un surîs, altele, chiar hohote, unele aveau trimiteri literare sau erau scrise în limbi străine, în fața unora mi se strîngea sufletul sau mă cuprindea disperarea. Un efort comun impresionant de a exprima în lozinci simple complexitatea momentului. Sînt sute, mii de fotografii cu mesajele din stradă – material (deja) de studiu pentru orice istoric sau jurnalist care se va apleca, de acum încolo, asupra acestui subiect.

S-a spus despre protestatari că sînt manipu­lați, că nu știu de ce au ieșit în stradă, că nu au citit și că nu înțeleg textele ordonanțelor. Dimpotrivă. E un aspect fundamental al acestor proteste care m-a determinat să ies în fiecare seară în stradă (din cele șase de pînă acum): efortul de informare. Cei care au protestat nu au făcut-o – așa cum încearcă liderii PSD să sublinieze acum, dînd vina aproape isteric pe o comunicare proastă sau deficitară – numai din cauza modului în care a operat guvernul Grindeanu, ci în primul rînd pentru conținutul complet imoral al acelei ordonanțe. S‑a strigat „noaptea ca hoții“, iar imediat a doua zi, s-a cerut abrogarea. De altfel, în ordine cronologică, problema de fond a fost cea care a primat, doar protestele începuseră de două săptămîni, din 22 ianuarie. Oamenii au citit, au căutat mai multe surse, iar acolo unde n‑au înțeles s-au întrebat unii pe alții ori și-au căutat prietenii, cunoscuții cu studii în drept. Ba mai mult, nevoia aceasta de informare și lămurire a mers mai departe de atît, a ieșit „din bulă“, mulți încercînd să le explice părinților, bunicilor, altor rude ori prieteni de ce sînt în stradă și ce atac la justiție presupune textul ordonanței adoptate mișelește marți noaptea. Acest dublu efort de informare mi se pare unul dintre marile cîștiguri pentru democrația autohtonă, încă fragilă, cu atît mai mult cu cît, după recentele evenimente mondiale, părem să fi intrat cu toții într-o epocă a postadevărului sau a adevărurilor alternative.

Sînt lucruri pe care le poți trăi și construi numai împreună, sînt emoții care apar numai în mijlocul unei comunități. Știți ce gust are cafeaua pe care ți-o toarnă dintr-un termos mare un alt protestatar, băută cu înghițituri mici, în mulțime? Sau cum se aude imnul pe vreo trei-patru voci, cam defazat, dar venind din zeci, sute de mii de glasuri? Sau cum țiuie liniștea atunci cînd aceleași sute de mii de voci se opresc brusc, pentru cîteva minute, în amintirea Revoluției din ’89 și a victimelor de la Colectiv? Un val uriaș de emoție, la fel de mare ca cel de furie, care sper să poarte cu sine schimbarea nu doar la nivel de societate, ci și de individ. Am reușit, în aceste zile, să ieșim din amorțire, ne-a trebuit mai bine de un sfert de veac să ne învingem inerția, am descoperit, aproape cu stupoare, cît de mulți sîntem și ce rol putem juca împreună în propria țară, dar trebuie să fim conștienți că, pentru a merge mai departe, pe acest drum al valorilor europene, avem nevoie de o determinare și de o energie cu atît mai mari și mai consistente. Dacă începutul ne-a fost greu (și poate chiar dureros), continuarea o să fie și mai și. Probele cele grele de acum încolo or să vină.