„Acești tineri de 16-17 ani m-au impresionat prin maturitatea lor“

Cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie), Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, în parteneriat cu Institutul Francez din București și Ambasada Statului Israel în România, a organizat cea de-a doua ediție a festivalului de film dedicat Holocaustului, intitulată Zilele Filmului: „Memoria Holocaustului“ (In Memoriam Elie Wiesel). Cu acest prilej, a avut loc vizita, în România, a regizorului israelian de origine română Simcha Jacobovici. Este regizor și producător, jurnalist, moderator TV, autor al bestsellerului The Jesus Discovery: The New Archaeological Find That Reveals the Birth of Christianity, conform topului lunar din New York Times. A cîștigat trei Premii Emmy la categoria „Outstanding Investigative Journalism“ și a fost recompensat cu două Donald Brittain Awards, un Premiu Canadian Screen, două Premii „Edward R. Murrow“ și un Certificat de Excelență de la Academy of Motion Picture Arts and Sciences din Los Angeles. În cadrul evenimentelor de la București, i-au fost proiectate filmele Charging the Rhino și Struma și au avut loc dezbateri cu membrii Federației Comunităților Evreiești din România, dar și o întîlnire cu elevii de la Colegiul Național „I.L. Caragiale“.

La 72 de ani de la închiderea lagărului de la Auschwitz, cu ocazia comemorării Holocaustului, s-a proiectat filmul dvs. documentar Struma, despre o tragedie uitată, a vasului cu români evrei refugiați care se îndreptau spre Palestina, în 1941, dar s-au scufundat în apropiere de portul din Istanbul. Nu au fost lăsați să treacă mai departe de Istanbul și, întorcîndu-se spre România, au fost loviți de o torpilă sovietică. Astfel de filme sînt esențiale pentru conservarea memoriei, pentru evitarea repetării greșelilor. Cum concepeți aceste documentare, cum vă doriți să fie receptate?

Cînd fac un film documentar, nu sînt ca un profesor care ține un seminar, trebuie să spun povestea într-un fel în care să fie interesantă pentru oameni care, poate, nu sînt neapărat interesați de acest subiect, astfel că apare acest element de storyteller. Scopul meu este să spun o poveste și să o spun bine. Pe de o parte, trebuie să fie și un element personal, altfel este academic și distant. Pe de altă parte, trebuie să povestesc lucrurile cum au fost, să am grijă să respect faptele așa cum au fost. Întotdeauna, cînd fac un film documentar, înglobez toate aceste elemente, vreau să fie un document care spune o poveste într-un stil unic, care nu se mai regăsește la altcineva. Azi nu mai poți să faci un film ca Struma, oamenii pe care i-am intervievat nu mai sînt în viață. Dar vreau să fie ceva contemporan, nu ceva care te trimite la arhive, ca atunci cînd scrii un doctorat. Vreau să fie un document, ceva actual, ceva interesant și ceva la care să-mi aduc punctul meu de vedere. Mulți cred că un film documentar trebuie să fie obiectiv. Dar ce înseamnă asta? Nimeni nu este obiectiv. Eu încerc să fiu sincer, nu mă interesează propaganda, eu vreau să spun o poveste așa cum o înțeleg eu, într-un fel sincer.

Cum priviți problema asumării Holocaustului în România?

Deși nu am mai fost în România de mult timp, observ că lucrurile s-au schimbat în bine. Am fost la Colegiul Național „I.L. Caragiale“ și am întîlnit tineri care au vrut să vorbească, erau interesați, emoționați, cineva chiar a plîns, am simțit o energie pozitivă. În fiecare loc în care am arătat filmul, am avut parte numai de discuții interesante. Simt că lucrurile merg într-o direcție bună. Cînd am venit prima oară să fac film aici, am stat de vorbă cu oameni care spuneau că nici nu a existat Holocaustul, că totul e inventat, că Antonescu a fost un erou. Văd o mare schimbare în bine în România, față de primii ani cînd am ajuns eu aici, în timpul comunismului.

Credeți că discuțiile și comentariile despre Holocaust sînt suficiente în prezent?

Pînă acum cîțiva ani, trebuia să îi convingi pe oameni că a existat Holocaustul în România. În Canada sau în Statele Unite, nimeni nu își pune aceste întrebări. Cînd am pus placa la Chestură, la Iași, unde a fost pogromul, era ceva revoluționar. Acum, din cîte văd și aud, lucrurile s-au schimbat, ceea ce este bine nu numai pentru comunitatea evreiască, ci și pentru România, pentru că o țară care nu își înțelege istoria nu poate să avanseze. Fiecare țară trebuie să își înțeleagă istoria proprie într-un fel sănătos. Cînd spui că ceva care a existat de fapt nu s-a întîmplat, aduce a nevroză. În momentul în care ai înțeles ce s-a întîmplat, poți să previi să se repete. Eu simt că acum e altă atmosferă.

Ați avut și o întîlnire cu elevii de la Liceul „I.L. Caragiale“. Cum au decurs discuțiile, cum au reacționat elevii?

A fost o întîlnire fantastică. Tineri inteligenți, pozitivi, deschiși. Eu nu știu dacă în America ar sta două ore să urmărească atît de atenți un film, în timpul vizionării nimeni nu vorbea, nimeni nu vorbea pe WhatsApp, nu scria pe Twitter sau Facebook, a fost grozav. Într-un final, au trebuit să intervină profesorii să pună capăt discuțiilor, căci ei nu ar mai fi plecat de acolo. Acești tineri de 16-17 ani m-au impresionat prin maturitatea lor.

Tragedia vasului Struma m-a făcut să mă gîndesc la ce se întîmplă în prezent, cu problema refugiaților. Credeți că ne aflăm în pericolul repetării greșelilor din trecut?

Istoria nu se repetă exact, trebuie să nu uităm ce s-a întîmplat ca să nu se repete, și să nu se repete nu doar cu evreii, ci cu orice categorie de oameni. Nu trebuie să spunem că totul e la fel, fiecare tragedie este unică. Ce s-a întîmplat în timpul Holocaustului e diferit față de ce se petrece acum cu refugiații. Refugiații pleacă din țara lor ca să scape de un conflict și caută un alt loc pentru a supraviețui. Evreii erau atacați în țara lor, de prieteni, vecini, oameni apropiați. Ei nu erau în conflict cu nimeni. Generații întregi din familia mea au iubit țara, acest pămînt, dar societatea s-a întors apoi împotriva lor. Trebuie să vedem ce e unic în această tragedie, dar și comun cu alte evenimente, pentru a nu se repeta aceleași greșeli.

Cum vedeți ascensiunea la putere a partidelor de extremă dreapta din Europa?

Acum se petrec niște evenimente care seamănă teribil cu cele din anii ‘30. Înainte, în Europa, nu se întîmpla să spui că Holocaustul nu a existat, pe cînd acum vezi elemente de extremă dreapta care susțin că Holocaustul nu a avut loc, că evreii exagerează. Azi vezi antisemitism în Franța, în Anglia, Suedia, aud că în Franța evreilor le este frică să meargă pe stradă și să fie identificați ca evrei. Este foarte periculos ce se întîmplă azi în Europa, cu acest mix de elemente fasciste și naționaliste.

Recent a murit secretara lui Goebbels, care, în ultimul interviu pe care l-a dat, a spus că ea nu se consideră vinovată cu nimic, pentru că e ca și cum ai spune că tot poporul german a fost vinovat. Cum interpretați ideea de vinovăție? Oare adevărații monștri, așa cum spunea Primo Levi, sînt cei care tac?

Această femeie a fost secretara acelui monstru, și-a văzut de treaba ei de birou, nu a împușcat pe nimeni, dar a fost și ea un element al mașinăriei care a omorît milioane de oameni. Ea nu și-a pus niciodată problema că a făcut ceva rău, iar pentru mine e șocant să văd cît de puțin pot unii oameni să raționalizeze. În Germania, sînt tineri ai căror bunici au fost naziști, care se duc în Israel să ajute, sînt conștienți de oroarea petrecută. Pe de altă parte, vezi alți tineri care spun: „Destul, nu mai vreau să vorbesc despre asta“. Încearcă să scape de vină fiind anti-israelieni, le este greu să accepte că bunicii lor au făcut lucrurile acelea oribile. Cît timp vrem să uităm că erau copii omorîți sistematic pentru singurul lor păcat de a fi evrei, există posibilitatea ca o asemenea atrocitate să se repete. Singura modalitate prin care putem garanta că așa ceva nu o să se mai repete este ca o societate – nu zic ca fiecare individ să se ducă în fiecare zi acasă și să se gîndească la Holocaust –, în întregul ei, să nu nege trecutul și să înțeleagă ce s-a petrecut.

Veți continua să vorbiți despre Holocaust în filmele dvs. viitoare?

Eu nu știu niciodată despre ce voi vorbi în filmele mele. Nu am știut că o să fac un film despre Struma, dar într-o zi am primit un telefon cu această idee, și doi ani și jumătate m-a obsedat această idee. Nu am în plan să fac neapărat un film despre Holocaust, eu fac filme politice, sociale, istorice, mă interesează foarte mult arheologia.

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

Elevii de la „Caragiale“ despre întîlnirea cu Simcha Jacobovici

Evenimentul organizat de profesoara de istorie, Daniela Anghelescu, a fost un succes. Vizionarea filmului documentar Struma a reprezentat o ocazie unică să discutăm cu regizorul Simcha Jacobovici despre proiectul său și povestea din spatele acestuia. Documentarul a adus în prim-plan și povestea lui David Stoliar, singurul supravieţuitor de pe nava Struma. Acesta a povestit momentele cumplite prin care a trecut după ce nava a explodat și cum în ultimul moment a fost salvat.

Alessandra Nedelcu, clasa XI-a

În momentul în care am aflat că un regizor va veni la noi in liceu, m-a cuprins entuziasmul. Domnul Simcha Jacobovici s-a făcut plăcut din secunda în care a pășit în clasă. Filmul Struma este genul de film care îți stîrnește curiozitatea și dorinţa de a afla cît mai multe. La final, chiar am avut ocazia să vorbim cu regizorul, care ne-a răspuns la întrebări. M-a fascinat atît de mult povestea din film, încît acasă am continuat să mă informez cu privire la evenimentele petrecute atunci.

Daniela Vasile, clasa a XI-a

Un ecran negru, sunetul valurilor, nimic altceva. Apoi, un fiat lux cinematografic: o navă, scafandri, hărți înșiruite metodic pe masă. Astfel, începe filmul documentar The Struma, în regia lui Simcha Jacobovici. Ceea ce îl ridică pe The Struma deasupra majorităţii documentarelor este pasiunea. Acesta este un film făcut din suflet, cu un scop frumos: cel de a oferi o mult așteptată consolare familiilor victimelor. Domnul Jacobovici, un surprinzător de bun vorbitor al limbii române, a vorbit la finalul screening-ului despre provocările pe care le-a întîmpinat în timpul filmării, despre cele mai emoționante momente și impactul personal pe care l-a avut asupra sa regizarea The Struma. A fost un moment tandru, a fost un moment impresionant, a fost un moment de neuitat.

Claudia Ioniță, clasa a XI-a

Mi s-a părut foarte interesant documentarul Struma, iar domnul Simcha Jacobovici a fost amabil și ne-a răspuns la toate întrebările. În cele două ore in care am vizionat acest documentar, am învățat foarte multe lucruri noi și chiar mi‑a stîrnit interesul în legătură cu întîmplările din perioada Holocaustului.

Valeria Meresciu, clasa a XI-a

Întotdeauna mi s-a părut că întîlnirile tematice dintre elevi și oameni importanți din domeniul culturii constituie cea mai bună ocazie de a înțelege și promova valorile care ne definesc ca oameni: toleranța și cunoașterea. Evenimentul la care am participat a avut un mare impact asupra mea; mi-a relevat aspecte profunde, unele inedite, din istoria și evoluția poporului evreu. Filmul, discuțiile, atmosfera, totul s-a revelat într-o comunicare deschisă, plină de semnificații și însemnătate.

Maria Bodea, clasa a XI-a