În timpul studenţiei, am avut privilegiul să petrec singură o jumătate de minut în Capela Sixtină. Liniştea copleşitoare înnobila pictura şi am avut pe loc senzaţia că reproducerile din cataloage sînt un rău necesar.
Am regăsit această senzaţie de curînd, cînd, intrînd în spaţiul aerisit, mare şi alb al Galeriei Galateca, mi-a intrat linişte în ochi, cum obişnuia să spună fiul meu, cînd era mic. Şi deşi prima senzaţie este una maternă, protectoare, această este doar una dintre cheile de lectură ale acestui demers. Elena Dumitrescu a creat aici, prin intermediul instalaţiei pe care a propus-o, un loc sigur, reuşind performanţa de a rata ceea ce ar fi părut inevitabil: efectul edulcorat.
După părerea mea, imaginea efigie a acestei expoziţii – panotată exemplar de Simona Vilău, curatoarea care a negociat îndelung cu artista conceptul, selecţia lucrărilor şi aşezarea lor în spaţiu – este cea a celor doi copii, unul în poziţie fetală, celălalt suprapus lui, suspendat în imponderabilitate. Aici se concentrează întreaga tensiune dramatică. Pentru că expoziția Un loc sigur nu este despre joacă şi maternitate, acestea sînt doar pretexte, accesorii: am avut ocazia să aflu, în mod nemijlocit, faptul că deşi schiţele şi desenele preliminare ale acestei expoziţii sînt sincrone cu experienţa ce ţine de maternitate a artistei, nu există totuşi o determinare cauză-efect între această experienţă şi actul artistic concretizat cu această ocazie.
Un loc sigur este despre contrastul dintre lumea fragilităţii, a emoţiei pure şi lumea alienată în care sîntem constrînşi să trăim. Candoarea este distilată şi etalată într-un registru grav, în frize de meplat şi în imagini cu o sacralitate intrinsecă, ce-i amintesc privitorului de semne şi simboluri ale creştinismului timpuriu. Pentru că filonul arhetipal al Madonelor întronate nu este încă epuizat, aşa cum lăutul, cu delicatele lui drapaje, trimite la botezul primilor creştini sau la un Christ imberb, ridicîndu-se din patenă.
Dimensiunea ludică este prezentă mai cu seamă în manipularea materialităţilor contrastante şi a senzorialităţii ce derivă de aici. Pluşul este o parabolă a unui loc de protecţie îndelung căutat, în timp ce bronzul în care sînt turnate jucăriile aparent 
inofensive devine un material contondent. Tensiunea ce se creează între încercarea de a crea un loc sigur şi nesiguranţa ce pîndeşte implacabil este puternic subliniată de contrastul moale‑dur. Pînza, răşina, ipsosul, lutul ghicit pe sub modelajul fin sînt tot atîtea mijloace de expresie ale unei îndelungi frămîntări interioare.
Aducînd pe simeze manifestări ale diverselor sale etape de creaţie, aflate într-un proces continuu de cristalizare a unui discurs artistic personal de anvergură, Elena Dumitrescu se dovedeşte a fi, cu această personală, o artistă old fashioned – a se citi: care stăpîneşte în detaliu compoziţia, modelajul, lumina – și care reuşeşte să reinventeze perpetuu, în acord cu dinamica nu de puţine ori abruptă a artei contemporane. Căci, aşa cum spune Patrick Mimran, art doesn’t have to be ugly, to look clever.