Anca Miruna Lăzărescu, regizoarea care a cîștigat cele mai multe premii pentru un film de scurtmetraj românesc cu Apele tac, își face debutul în lungmetraj, cu un film a cărui acțiune se petrece în România anilor ’60, cînd tatăl ei, un băiețandru de 18 ani, hotărăște cu fratele lui să plece la Dresda, în Germania, unde tatăl lor bolnav ar putea fi operat. Prinși de tancurile sovietice, aceștia sînt luați și duși în lagărele de concentrare ale Republicii Federale Germania, de unde sînt salvați de primirea unei vize de tranzit, de 48 ore. Un film cu o producție ambițioasă, La drum cu tata poate fi considerat de departe unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii ani. Un film regizat într-o manieră autentică, plin de emoție, care te va face să rîzi și să plîngi în același timp, și care te ajută să înțelegi ceva mai bine istoria poporului român. Iar dacă n-ai ieșit în piață zilele astea, La drum cu tata este un film care îți va aduce aminte de ce e important să o faci. Un interviu despre copilărie, despre ce înseamnă să fii regizor, despre debutul ei în lungmetraj și proiectele ce vor urma.
Cine este Anca Miruna Lăzărescu?
Anca Miruna Lăzărescu s-a născut în România, în martie 1979, a emigrat în Germania, în 1990 – pe atunci aveam 11 ani. Primii ani nu am făcut nimic altceva decît să încerc să mă integrez în totalitate în societatea de aici, ba chiar începusem să îmi scriu numele diferit și să încerc să scap de accentul românesc. Abia la liceu și mai ales în facultate mi-am dat seama că port o identitate românească foarte puternică în mine – toate poveștile din facultate aveau de-a face cu trecutul meu.
Știu că ai fost foarte pasionată de gimnastică și, totuși, nu ai urmat acest drum. Cum a apărut filmul în viața ta?
Într-adevăr, am fost o gimnastă foarte dedicată, aveam chiar o bîrnă acasă și mă antrenam foarte des. Mama mea e doctoriță și pentru toată familia a fost destul de clar că voi urma o carieră în medicină, însă pe mine nu m-a interesat. Mi-au plăcut întotdeauna poveștile, iar la 15 ani am început să scriu pentru un ziar local din Germania. La 18 ani, m-am mutat la radio, unde am prezentat multă vreme știri, ca apoi să ajung în televiziune și, ulterior, să studiez regie. Nu cred că aș fi putut să îmi aleg un alt drum. Îmi aduc aminte că aveam patru ani și un dulap mare în cameră; îmi imaginam mereu cum ar fi să-l înclin și să-l transform într-o scenă, iar la zilele mele de naștere, copiii deja știau că va exista o coregrafie sau un spectacol.
Citeam într-un interviu că La drum cu tata este o idee pe care o ai încă de cînd Apele tac cîștiga premii peste tot în lume – știai că acesta îți dorești să fie debutul tău în lungmetraj. Cum a început totul?
Da, așa e. Pot spune că am început să lucrez la lungmetraj înainte să am, mai ales pe hîrtie, Apele tac. Eu am crescut cu povestea din La drum cu tata, a fost o poveste discutată la noi în familie de zeci de ori – mai ales la evenimente precum Crăciunul, după ce se dădeau prăjiturile și ne linișteam cu toții. Decizia asta mare a tatălui meu, care a decis atunci, la 18 ani, să se întoarcă, a avut o influență enormă asupra noastră, a tuturor din familie. Cred că motivul pentru care primul nostru pas după Revoluția din 1989 a fost să plecăm din țară a fost tocmai acela că tatăl meu a avut impresia că luase o decizie greșită în tinerețe.
Am redescoperit povestea în facultate, în anul II sau III, cînd am început să mă gîndesc ce posibilități am ca să spun povestea asta. Studiasem regie de documentar pînă atunci și era cumva clar că nu voi putea finanța un lungmetraj de ficțiune fără să am o carte de vizită: așa s-a născut Apele tac, care a avut un succes la care nu speram.
Ce fel de regizor ești? Faci repetiții înainte de filmări, e important ca scenariul să fie urmărit întocmai sau mergi mai mult pe improvizația actorului?
Avînd un background în regie de documentar, autenticitatea este extrem de importantă pentru mine și trebuie regăsită cap-coadă: e important să duci scenariul într-un punct cît mai dramatic și să scoți cît mai mult emoțional din el, dar trebuie să fie totul credibil. La fel și cînd lucrez cu actorii – da, repet înainte de filmari, dar nu repet scenele regăsite în scenariu, prefer să scriu niște scene fictive, care nici măcar nu își găsesc locul în poveste, dar care ajută personajele să se descopere în profunzime. Pentru La drum cu tata, pot spune că am găsit timp de repetiție și pentru a înscena dragostea care s-a pierdut, între personajul lui Alexandru Mărgineanu și cel al Anei Ularu – cei doi sînt, de fapt, niște foști iubiți și am vrut ca ei să transmită prin jocul lor sentimentul de iubire care a existat cîndva între ei.
Pentru lungmetraj, ai filmat în Germania, Ungaria și în România – există diferențe majore în modul de lucru pe un platou de filmare?
Echipa a fost mixtă, și partea frumoasă a fost că, timp de trei luni, cît au durat filmările, echipa nu s-a schimbat: tehnicienii au fost din România, operatorul este neamț și cei de la set design și sunet au fost majoritar din Ungaria. A fost o echipă care, timp de trei luni și jumătate, a trebuit să crească și pot spune că sînt mult mai multe lucruri pe care le avem toți în comun, decît lucruri care ni se par diferite.
Care a fost cel mai greu moment din timpul filmărilor?
Aș spune că momentul de incertitudine cu privire la filmarea cu tancurile. Nu reușisem înainte de filmări să clarificăm situația, scena cu tancurile a rămas la sfîrșitul primei luni de filmare – era ultima scenă pe care trebuia să o filmăm în România, după filmările din Timișoara și Arad, care au fost grele, dar frumoase. În general, aș spune că filmările au mers foarte bine, pentru că au fost foarte bine organizate.
Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj?
Mi-am imaginat-o mult mai grea. Nu fusesem niciodată timp de atîtea zile pe platou, aveam și șase zile de filmare pe săptămînă și nu îți mai rămîneau mai mult de zece ore să te refaci pentru următoarea săptămînă de filmare. A fost atît de palpitant, cu siguranță una dintre perioadele cele mai grele și challenging din viața mea, dar și una dintre cele mai fericite. Să lucrezi șapte ani la un scenariu și apoi să îi dai viață poate fi un cadou, mai ales cînd ai actorii potriviți. În ultima zi de montaj pentru La drum cu tata, nu-mi venea să cred, eram: „Wow! Chiar am făcut-o!“, mă pot considera adult acum, după ce am debutat, și pot spune că a fost chiar mai bine decît mă așteptam.
Am observat că, și în Apele Tac, și în La drum cu tata, reconstitui momente din trecut, mai exact din perioada comunistă. Ce te atrage atît de tare la această perioadă?
În primul rînd, este o perioadă, în special anii ’80, în care eu am crescut, iar după căderea comunismului, în 1990, am plecat. Toți anii ce au urmat după nu i-am trăit la fel de intens în România, mai mult ca turist – vizitele mele fiind ocazionale. Nu aș putea să îmi permit, ca regizor, cel puțin în acest moment, să povestesc despre România de azi. Mi s-ar părea nedrept și cred că există voci mult mai puternice în cinematografia română. Și, pe de altă parte, găsesc că este un trecut care ne influențează și în ziua de astăzi și este extrem de important să înțelegem ce s-a întîmplat pe atunci. Dacă nu înțelegem prin ce au trecut ai noștri și de ce s-a ajuns la situația actuală, nu vom avea nici un fel de răspuns pentru viitor.
Cît de mult contează pentru tine părerea criticilor și a publicului?
Depinde de la proiect la proiect. Bineînțeles că mi-ar plăcea să îi îmbrățișez pe toți – cu Apele Tac a fost fascinant cît de bine am reușit să îmbin cele două categorii, au fost festivaluri la care primeam ambele premii: al publicului și al criticilor, ceea ce e extrem de greu. Pînă acum, și La drum cu tata reușește destul de bine să ajungă la public, cel puțin în Germania, și sînt foarte fericită pentru feedbackul bun primit și din Ungaria, unde multe publicații au scris despre film. Cred că La drum cu tata este un film care își caută publicul, care vrea să se apropie de el, să se facă plăcut și simțit. E un film care vrea să te facă să rîzi, dar să te și emoționeze și mai ales să te ajute să înțelegi mai bine ce s-a întîmplat în perioada comunistă.
Ce crezi și ce speri că îți va aduce 2017?
În primul și primul rînd, să mă ajute să îmi filmez următorul proiect. Ca și pentru La drum cu tata, finanțarea este în valuri; vrem să filmăm o tragicomedie pe care sper să reușim să o facem vara asta.
La drum cu tata este o producție Filmallee, (Germania) în coproducție cu Strada Film (România), Mirage Film Studio (Ungaria), Chimney Pot (Suedia), Film I Vast (Suedia), cu sprijinul Bayerische Rundfunk (Germania), ZDF/Arte și Eurimages.
Interviu realizat de Laura MUȘAT
_______________
Laura Mușat este o tînără producătoare de film, absolventă a unei facultăți de profil din Anglia și fondatoare a Asociației de Dezvoltare a Filmului Românesc (ADFR). Pentru mai multe interviuri și știri din industria locală a filmului, puteți accesa următorul link: www.romfilmdevelopment.org.