Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu“
O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie, după I.L.Caragiale
Concept și adaptare scenică de Alina Nelega
Regia: Gavril Cadariu
Decor și costume: Oana Micu și Tiberiu Toitan
Muzica: Zeno Apostolache Kiss
Coregrafia: Crsitina Iușan
Dramaturg de scenă: Kacsó Judit-Andrea
Cu: Nicu Mihoc, Rareș Budileanu, Cristian
Iorga, Nicolae Cristache, Roxana Marian,
Mihai Crăciun, Alexandru Andrei Chiran,
Ion Vîntu, Costin Gavază, Dan Rădulescu,
Cristina Iușan, Loredana Dascălu, Könyves
Evelin, Tudor Popa, Maria Valdelvira Garcia,
Robert Oprea, Ghiorghie-Ionuț Bogdan,
Haneș Vlad Alexandru, Adian Șovar
„Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea.“ Replica lui Cațavencu e cheia de lectură a spectacolului semnat de regizorul Gavril Cadariu, la Compania „Liviu Rebreanu“ a Teatrului Național Tîrgu-Mureș. De soarta „României mele“, dar și de progresul teatrului e preocupat Conu’ Iancu, revenit în prezentul spectatorilor să asiste la reprezentația Scrisorii pierdute reambalate dramaturgic, în conceptul și adaptarea scenică ale Alinei Nelega, sub titlul O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie. Așadar, Caragiale, așa cum îl știm din fotografia sepia de manual școlar, cu pălărie și costum cu vestă, elegant, afabil, jovial, intră în scenă peste actori, nedumerit de cursul reprezentației. Ia loc în avanscenă și asistă la spectacol, curios să afle cum se joacă azi piesele sale, stîrnit de lipsa relației dintre personaje în jocul actoricesc. Într-adevăr, în primele două acte, actorii joacă cu fața la public. Într-o lume fără dialog real, în care demagogia găunoasă e singura strategie politică, absența relației între personajele legate de interese partinice e expresia societății șantajului politic, a corupției, a opțiunilor democratice telecomandate de la centru.
În anul electoral 2016, montarea de la Tîrgu-Mureș (cu premiera din 29 mai 2016) are o implicită notă polemică alimentată de scepticismul autorului, care intervine în cursul piesei cu elemente din biografia refuzului și a contestării sale, trăite în epocă. O selecție din arhiva documentară (cercetată de Anca Hațiegan) inserează în spectacol informații despre opiniile criticilor la premiera absolută a Scrisorii, despre refuzul lui Maiorescu, în primă instanță, de a-i încredința direcția Teatrului Național București, despre contestarea de către actorii din teatru, despre acuza plagiatului și suma dezamăgirilor care au condus la autoexilarea lui Caragiale la Berlin, la finalul vieții. Acestea sînt mai mult decît informații de istorie literară livrate cu scop didactic noilor generații de spectatori. Întoarcerea autorului în teatru (la propriu) subminează comedia și canonul receptării lui Caragiale, induce ideea că secolul trecut, peste „țărișoara“ asta, n-a adus nici un progres, de vreme ce năravurile politicienilor n-au vindecare.
Spectacolul semnat de regizorul Gavril Cadariu parcurge un drum invers, de la o cheie contemporană înapoi la tiparul clasic al reprezentării lui Caragiale. Modelul absolut e, desigur, celebrul act III, al dezbaterii politice din Pretoriul Primăriei, în regia lui Liviu Ciulei, din 1972. Oricine îşi propune să monteze Scrisoarea are de oferit o alternativă la acest canon al reprezentării. Acum, pe repede înainte, mişcările sacadate de film mut, goale de sens, ca discursurile politicianiste, condensează actul al III-lea. Muzica (Zeno Apostolache Kiss) ritmează scena, fixează derizoriul, rezolvă problema livrării unei cantități uriașe de text redus la cîteva replici celebre, proiectate, în maniera filmului mut, pe ecranul din fundalul scenei. Desenul siluetelor e orchestrat pe calitățile de mișcare ale trupei; stop-cadrele bastonadei condiționează acuratețea mișcării (coregrafia: Cristina Iușan). Prea multă vorbărie, constatarea lui Caragiale, e susținută de pantomima mecanică a personajelor-manechin camuflate sub eleganța vestimentară contemporană. De altfel, decorul (Oana Micu și Tiberiu Toitan) citează, în concizia grafică a podiumului-schelă multifuncțională, sala de judecată din montarea lui Ciulei. Una dintre calitățile spectacolului stă în detaliul actoricesc, în interpretarea fină, în contre-emploi-ul caracterului grobian al personajelor. Deși respectă litera piesei, regizorul Gavril Cadariu refuză caricaturizarea, insistă pe creionarea detaliului, obținînd astfel finețea interpretării. Cinismul, fățărnicia și șantajul poartă masca eleganței (Rareș Budileanu, în Tipătescu, Costin Gavază, în Cațavencu, Nicolae Cristache, în Trahanache). Prostia se livrează inocent (Cristian Iorga, în Pristanda, Mihai Crăciun, în cetățeanul turmentat, Dan Răduleacu în Agamiță Dandanache, și Andrei Chiran – Ion Vîntu, în cuplul Farfuridi-Brînzovenescu). Singurul personaj feminin, Zoe (Roxana Marian), rămîne cel mai aproape de interpretarea clasică a personajului. Caragiale nemulțumit întrerupe în repetate rînduri reprezentația, ba pentru a afla cum de-a ajuns cel mai important dramaturg român, ba pentru a comenta miracolul teatrului, ba pentru a se lămuri de ce ultimul act nu diferă de felul în care era jucat pe vremea lui. Caragiale, ușor jenat de celebritatea posterității, îngăduitor și patern cu copiii săi spirituali, e o apariție discretă. Nicu Mihoc aduce nota de acceptare melancolică la care ajungi prin iubire necondiționată. Oricît de tare te-ar dezamăgi, îi ierți, pentru că îi înțelegi pe cei pe care îi iubești. Îl urmărim, în final, într-o proiecție pe Caragiale care părăsește teatrul şi intră în berărie. Comandă o bere, se aşază la o masă să observe lumea românească. Astfel, se reîntoarce cu fiecare reprezentație a pieselor sale la țărișoara pierdută și regăsită prin teatru.
P.S. (după reprezentația, din 1 februarie): La braserie, cu berea în fața, Caragiale urmărește strada și are ce vedea. S-a întors la vreme, să vadă proteste, mobilizare civică, refuzul abuzului politic. Poate că, totuși, năravul (politicienilor) din născare, criticat acum un secol de Nenea Iancu, are educare. Azi, alegătorii dovedesc faptul că ultimul act al Scrisorii… nu se mai poate juca la fel ca acum 100 de ani.