Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam, ajuns la ediția a 46-a (25 ianuarie-5 februarie a.c.), și-a creat o reputație din a proiecta filme de avangardă într-un mediu propice descoperirilor și riscurilor cinematografice, fără pompa și fastul de la Cannes. În industrie este cunoscut ca promotor al filmelor independente și al provocărilor cinematografice, programînd filme care rup barierele dintre genuri și au o puternică amprentă de autor. De asemenea, Rotterdam este contextul ideal pentru a prezenta cineaști obscuri, necunoscuți în afara țărilor de origine, unui public internațional. Fondul cinematografic Hubert Bals, numit astfel după fondatorul festivalului, a ajutat mulți cineaști să-şi realizeze proiectele, printre ei numărîndu-se şi autori renumiţi, precum Apichatpong Weerasethakul și Nuri Bilge Ceylan. Ediția de anul acesta a găzduit 484 de filme, dintre care 105 în premieră mondială.
Pe lîngă competiția principală – „Hivos Tiger Award“, în care s-au calificat opt filme în premieră mondială, majoritatea ale unor cineaşti aflaşi la primul sau al doilea proiect cinematografic – mai există secțiunea „Bright Future“, ce prezintă cineaști care se remarcă prin originalitate și inovație. Secțiunea „Voices“ îi reunește pe viitorii clasici ai cinemaului independent, regizori cu stiluri distinctive pe plan internațional. Alături de aceste programe se află focus-urile, anul acesta unul fiindu-i dedicat cineastului ceh Jan Němec, interzis pentru filmele sale care demascau brutalitatea comunistă. Secțiunea „Perspectives“ examinează polarizarea societății contemporane, analizînd problemele de incluziune și excludere care divizează lumea. Dintre programele tematice, sînt demne de menționat „A Band Apart“, care prezintă filme controversate, anarhiste, ca reacții la un sistem corupt, și „Black Rebels“, care descrie confruntarea cu rasismul și inegalitatea rasială. Ediția de anul acesta a beneficiat de masterclass-uri și prezentări precum cele ale lui Olivier Assayas, Andrea Arnold și Béla Tarr.
„Tigrul“ i-a fost înmînat regizorului indian Sanal Kumar Sasidharan pentru filmul Sexy Durga, o propunere riscantă, filmată integral noaptea. Acțiunea se petrece în cadrul unui festivități în cinstea zeității Durga Puja, într-o zonă din sudul Indiei, prezentată într-un mod similar documentarelor etnografice care ilustrează întreg exotismul Indiei: oameni suspendați în aer de niște chingi de fier, purificări în rîu și mers pe cărbuni. Totul în cinstea unei zeități feminine, în cadrul unei serbări de la care, paradoxal, lipsesc femeile. Trecerea către registrul fictiv se face printr-o femeie, Durga, care așteaptă un bărbat pe marginea unui drum întunecat, pentru a face autostopul. Senzația că ei fug de un pericol necunoscut, fiind de neînchipuit ca femeia să călătorească singură, este amplificată de reacțiile pe care acest cuplu le produce. Direcția regizorală nu oferă prea multe justificări pentru impresia de pericol iminent, nici pentru frica, aparent nejustificată, a personajelor. Ajutorul vine, însă, sub o formă susceptibilă – aceea a unei găști de bărbați, care conduc un camion plin cu săbii. Insistența constantă de a îi duce la destinație, deși comportamentul celor doi fugari este cel puțin dubios, menține tensiunea filmului la cote înalte.
Regizorului indian i s-a recunoscut meritul de a arăta cu delicatețe poziția femeii în societatea indiană, fără a fi strident. Deși suspansul o sugerează, nu au loc nici violențe sîngeroase, nici violuri barbare, iar extremismul e oferit mai degrabă de șocul cultural pe care îl transmit imaginile. Abordarea ambițioasă şi creare unei stări constante de tensiune, asemenea marilor maeștri ai suspansului, pe fondul unei inteligente analize a dinamicii relațiilor de putere, sînt atuurile care au atras atenția juriului. Contrastul între petrecerea multicoloră din Kerala, abundentă în muzică tradițională, flori exotice și costume deosebite, și izolarea drumurilor întunecate este remarcabil. Cu toate acestea, din acest road movie atipic nu puteau să lipsească elementele indie, precum măștile și luminile fluorescente, ca mărci predilecte ale producţiilor independente. Deși nu a fost cel mai provocator film din competiție, Sexy Durga transmite cu subtilitate și ingeniozitate o parte din problemele cotidiene ale Indiei: societatea machistă, care degenerează în abuz de putere, opresiunea femeilor și fanatismul.
Premiul Special al Juriului a mers către Rey, filmul experimental din Chile regizat de Niles Atallah, iar Premiul „VPRO Big Screen“, garantînd distribuție în cinematografele olandeze, a ajuns la Pop Aye de Kirsten Tan. Premiat a fost şi canadianul Mes nuits feront écho de Sophie Goyette, care a cîștigat premiului „Impact Bright Future“, menit să susțină noile talente. Filmul este o propunere contemplativă și îndrăzneață despre rolul viselor, cu o structură de triptic subtil conectat. Rotterdam este un festival cu o puternică orientare spre filmele de artă asiatice, iar Premiul NETPAC pentru Cel mai bun film Asiatic i-a revenit lui Rong Guang Rong, pseudonimul unui regizor din China, pentru Children Are Not Afraid of Death, Children Are Afraid of Ghosts. Poate cel mai contrariant film din festival, acest documentar experimental investighează într-un mod intim sinuciderea unui grup de copii, într-un sat din Munții Guizhou. Regizorul analizează, prin prismă personală, problemele cu care se confruntă societatea chineză, pentru a încadra acest caz în probleme mai largi, precum crima organizată, sărăcia și foametea.
Poate cea mai matură operă este introspectivul film brazilian Arábia de Affonso Uchoa și João Dumas, care dezvoltă povestea autobiografică a unui muncitor. Prin intermediul jurnalului găsit de tînărul André, acțiunea e acompaniată de voice-over-ul protagonistului Cristiano, care a scris la sugestia grupului de teatru din fabrica unde lucra. La fel ca-n 1001 de nopți, o poveste include o alta, o scrisoare răspunde alteia, întreaga experiență a protagonistului putînd foarte bine să fie expresia imaginației tînărului care o citește. Într-o manieră inversată, istoria începe cu moartea acestui miner și cu desfășurarea intensă a experiențelor sale. Asemeni Oamenilor din Dublin de lui James Joyce, cei doi regizori ilustrează cu multă empatie și umanism realitatea socială a clasei muncitoare, a celor care trec neremarcați, pentru ca altora să le fie mai bine. Filmul reușește să prezinte cu respect acești oameni sacrificați, evitînd patetismul și imaginile șocante. Cruzimea acestei lumi marginalizate este cunoscută prin experiențele decepționante ale lui Antonio, care suferă după o iubire pierdută, pierderea unui copil sau abuzul profesional de pe o plantație de portocale. Este multă nostalgie și tristețe în acest film de un umanism incredibil, cu o imagine admirabilă. Această privire tandră asupra unei realități periferice nu este doar un comentariu politic asupra proletariatului, ci mai degrabă o odă adusă omului simplu. Aventura dintr-un serviciu într-altul, din oraș în oraș, este la fel de multistratificată precum narațiunea prezentată.
Interesul pentru realism social a predominat și în rîndul cineaștilor români selectați la Rotterdam. Anul acesta, prezența românească a fost modestă, punctînd doar prin prezența scurtmetrajelor Scris/Nescris de Adrian Silișteanu și Ceața de Adi Voicu, în secțiunea „Short Voices“. Primul prezintă un scurt episod din viața unei familii de romi, în care tradiția mamelor adolescente pare să fie perpetuată din generație în generație. Pentru a fi externată după nașterea fetiței sale, Babisa are nevoie de semnătura propriei mame, pe care nu a mai văzut-o de cînd era mică. A fost crescută, ca şi sora ei, de bunicii lor, care și-au pus toate speranțele că noua generație nu va mai comite aceleași greșeli. Din film, remarcabil jucat, se disting actrița Alina Șerban, în rolul mamei Babisei, și Sorin Mihai, în rolul bunicului sever și impulsiv. Regizorul reușește să canalizeze energiile conflictuale dintre membrii acestei familii cu naturalețe, pe fondul provocărilor birocratice. Două lumi distincte se ciocnesc, iar problema identității și chestionarea legăturilor familiale sînt abordate cu umor și înțelegere, fără a se vrea o poveste moralizatoare. Acțiunea se desfășoară alert, într-un efect tip bulgăre de zăpadă: o acțiune o declanșează pe alta, exploatînd cu inteligență unele stereotipuri despre comunitatea romă. În definitiv, Scris/Nescris vorbește despre moduri diferite de a vedea lumea, despre normele societății și obligațiile ce derivă din acestea versus gândirea tradițională și ordinea morală a lucrurilor. Un bunic nu are nevoie de acte pentru a face ceea ce trebuie, dar societatea i le impune.
Mai departe, în premieră mondială, Ceața de Adi Voicu continuă această critică la adresa birocrației și a situațiilor absurde pe care ea le poate crea, prin povestea unui cuplu care dorește să adopte un copil. Scurtmetrajul îi are în rolurile principale pe Mirela Oprișor și Adrian Titieni, în calitate de potențiali părinți trecuți de prima tinerețe. Intriga conduce către minuțiosul proces de verificare a eligibilității cuplului, un proces din care nu pot lipsi mita, șantajul emoțional, dar și comicul de situație. Regizorul, debutant în ficțiune, dezvoltă cu ușurință și simplitate stările complexe și contradictorii prin care trec protagoniștii, dar și situația paradoxală: un cuplu de condiție socială bună are dificultăți în a face bine. Jocul de putere dintre lucrătorii sociali, care dețin o putere simbolică, aceea de a-ți da dreptul să devii părinte, și aplicanții umili și înfrînți de sistem este excelent reliefat. Cei doi regizori urmează tradiția conștiinței civice a Noului Val, însă dezvoltă narațiuni verosimile și bine închegate, de o maturitate care poartă germenii unor noi explorări.
În secțiunea „Voices Limelight“ au fost proiectate Sieranevada de Cristi Puiu și Cîini de Bogdan Mirică, alături de alte filme recunoscute pe plan internațional, precum Paterson de Jim Jarmusch, American Honey de Andrea Arnold sau The Handmaiden de Park Chan-wook. În cele din urmă, Festivalul de Film de la Rotterdam, care şi-a denumit campania anul acesta „Planeta IFFR“, are una dintre cele mai diversificate oferte, de la filme transgresive și comori redescoperite pînă la regizori consacrați.