Pata lui Nabokov

Nu trebuie să inventezi nimic.

Stăteam în sala de sosiri a aeroportului Kloten, țineam o tăbliță cu numele KOVALIOV și mă simțeam fericit.

Fiul nostru încă nu avea un an. Soția stătea acasă cu el, eu nu-mi puteam găsi un loc de muncă permanent. Făceam economii la tot, dar cîștigurile mele întîmplătoare nu ajungeau nici măcar pentru chiria apartamentului. Iar atunci se mai și apropiau două zile de naștere una după alta, mai întîi a fiului, apoi a soției. Trebuia cu orice preț să găsesc bani pentru cadourile lor. Și atunci mi-a picat norocul: am primit o comandă de la o firmă care uneori îmi mai dădea niște traduceri! Trebuia să iau de la aeroport un client, să-l duc la hotel, apoi la bancă, apoi la Montreux. Și așa, stăteam la aeroport și mă bucuram de viață. Pe lîngă cîștig, mă bucura în mod deosebit faptul că mă aștepta o călătorie într-un loc foarte important pentru mine – la Nabokov. Clientul își rezervase chiar apartamentul din „Montreux Palace“ în care locuise scriitorul, așa că pentru traducătorul care-l însoțea apăruse posibilitatea de a se afla în acest loc sacru. Stăteam cu tăblița în așteptarea cursei care întîrziase și visam cum o să stau la același birou, o să deschid sertarul și o să văd celebra pată despre care citisem de atîtea ori. Pata lui Nabokov! O s-o pot atinge cu degetul!

Și atunci l-am văzut pe Kovaliov. L-am recunoscut imediat. Dar el pe mine, desigur, nu m-a recunoscut. Nici nu-mi putea trece prin minte că este acel Kovaliov! Că doar sînt așa de puțini Kovaliovi pe lume?

Prima mea pornire a fost să-i înmînez tăblița, să mă întorc și să plec.

Dar mai erau cu el soția și fetița. Fetița avea vreo cinci ani, mi-a zîmbit și mi-a întins un pinguin, o jucărie mică de care nu se despărțise în avion. Nu știam ce să fac cu el, dar se dovedise că pur și simplu trebuia să fac cunoștință cu el. Pinguinul se numea Pinga.

Și, în loc să plec, i-am întins mîna lui Kovaliov și am început să spun ceea ce se spune în asemenea situații: „Bine ați venit la Zürich! Cum ați zburat?“. Am pornit spre hotel, ne-am oprit la „Baur au Lac“, cel mai scump hotel din oraș. În taxi, Kovaliov rezolva niște probleme urgente la ambele telefoane mobile deo­dată, iar în scurtele pauze intra în vorbă cu mine. Considerațiile lui în toate situațiile erau fără drept de apel:

– Swissair a decăzut de tot! Au și întîrziat, și serviciul a fost groaznic!

Sau:

– Ei, ce să spun, Alpii. Uite, și la noi, în Altai, sînt asemenea locuri! […]

Eram numai un traducător însoțitor și nu mă împotriveam. Eram plătit cu ora.

Îl țin minte pe Kovaliov de cînd era un tînăr slăbuț, blondin, cu o insignă de comsomolist, pe care, în afară de el, nimeni nu o purta și pe care a dat-o jos cînd a terminat facultatea, iar acum era un nouveau russe într-un costum scump, cu o burtă conform statutului și o micuță chelie timpurie. Învățasem odinioară împreună la Institutul Pedagogic „Lenin“ din Moscova. Eu eram la secția de germană, iar el la engleză, cu doi ani mai mare ca mine. El era activist comsomolist și lua cuvîntul de la tribună la adunările de la facultate și interinstituționale. La rectorat Kovaliov era iubit, pentru că el, cu o voce frumoasă, ne aducea la cunoștință hotărîrile congresului partidului ca pe niște revelații pline de bucurie, dar noi îl disprețuiam pentru asta. După absolvirea institutului el a rămas, pe linie comsomolistă, la comitetul raional de partid din capitală. Era clar, unul ca el ajungea departe în viața de dinainte.

Dar acum era o cu totul altă viață, însă Kovaliov și aici s-a dovedit a fi la înălțime. Iar eu jos.

Lui Kovaliov nici nu-i trecea prin minte să folosească serviciile mele de traducător – la hotel chiar el s-a exprimat într-o engleză fluentă, apoi s-a dus la bancă la tratative, iar eu am fost trimis cu soția și fetița să ne plimbăm prin Zürich. Fostul coleg mi-a lăsat repede de înțeles că mai degrabă o să plătească pentru serviciile de lacheu decît de traducător. Un ghid-lacheu era mai potrivit pentru statutul său.

Soția lui Kovaliov se numea Irina. Și soția i se potrivea statutului lui Kovaliov – tînără, frumoasă și, se înțelege, blondă. Și plimbarea prin Zürich corespundea statutului ei – a cumpărat ce era mai scump în magazinele de pe Bahnhofstrasse. Ianocika, fetița, se plictisea în magazine și eu am amuzat-o cu discuții despre pinguini. […]

Mă uitam la Irina și încercam să înțeleg: ea chiar îl iubește sau pur și simplu făcuse un mariaj avantajos? Nu mi-a lăsat impresia unei blonde proaste. Și se părea că într-adevăr îl iubește pe Kovaliov.

– De fapt, nu pot să sufăr să merg prin magazine, recunoscu ea deodată. Pur și simplu trebuie să cumpăr cadouri pentru cunoștințe și rude și uite, tot timpul mă tem să nu uit pe cineva […]

Ne-am despărțit pînă a doua zi dimineață – trebuia să merg cu ei pînă la Montreux. […]

Nici eu nu poteam să adorm. Îi ascultam cîntecul de leagăn [al soției – n.tr.] și pufăitul copilului. Erau cei mai dragi oameni pentru mine. Și aveam mare nevoie de serviciu, aveam mare nevoie de bani pentru ei. Așa de mult voiam ca și fiul meu să spună cîndva:

– Și tata îmi cumpără tot ce vreau!

Dar bani nu aveam și nu puteam găsi deloc un serviciu permanent, mă întrețineam, uite, numai din asemenea cîștiguri. Și mă mai și temeam că soția mea primește pe ascuns bani de la părinții ei. Îmi era rușine.

Copilul s-a linștit, soția s-a culcat, s-a lipit de mine, dar eu tot nu puteam să închid ochii.

Ea a spus:

– Ei, spune, ce e? Doar simt că te chinuie ceva. Iubitule, spune-mi! Doar sîntem împreună!

I-am povestit despre Kovaliov, despre cum atunci, acum mulți ani, el era un lacheu și eu îl disprețuiam.

– Dacă ne-am fi întîlnit undeva, nici nu i-aș fi întins mîna. Dar el a venit aici, are o mulțime de bani, iar eu sînt lacheul lui.

– Tu nu ești lacheu. Tu cîștigi bani. Tu îți faci treaba cinstit, asta e tot. Orice muncă poți s-o faci cu demnitate.

– Înțelegi, încercam să-i explic, banii miros peste tot, dar în țări diferite au totuși mirosuri diferite. În Elveția banii miros la subsuoară a deodorant. Dar în Rusia ei au miros puturos. Banii mici miros a transpirație și a sărăcie, dar cei mari…

Mi-a acoperit gura cu mîna:

– Iubitule! Înțeleg tot. Renunță. Nu trebuie. Să-i ia dracu de bani! Iar acum dormi, deja e tîrziu! […]

A doua zi m-am dus cu clienții mei la Montreux.

Pe drum Kovaliov iar mi-a împărtășit considerațiile sale […]:

– Uite, Nabokov e un geniu! Iar toți cei de azi sînt căcat!

Pasiunea vechii mele cunoștințe pentru Nabokov nu se potrivea deloc cu trecutul său comsomolist, nici cu prezentul său de om de afaceri. Dar nu m-am hotărît să-l întreb. Și ce întrebare stupidă – de ce un om este entuziasmat de Nabokov?

Și totuși era ciudat. Atunci, în tinerețe, Nabokov era transmis pe ascuns de la unul la altul. Și ne simțeam o sectă urmărită de barbari, iar cărțile lui, bogăția noastră sacră. În func­ție de Nabokov atunci se trasa o graniță: al nostru – străin. Kovaliov era străin. Iar acum el mă ducea la Montreux. Totul e așa de ciudat […] …

Cînd să se înregistreze la „Montreux Palace“, a întrebat-o neîncrezător pe fata de la recepție dacă într-adevăr i s-a dat camera în care locuise Nabokov. Răspunsul ei afirmativ nu l-a mulțumit și l-a mai întrebat o dată pe băiatul de la lift care ducea valizele în cameră. Și acela l-a asigurat că nu e vorba de nici o înșelătorie. Băiatul de la lift se dovedise a fi originar din Serbia. În Iugoslavia se vărsase nu demult sînge, americanii bombardaseră Belgradul și sîrbul, cînd a auzit limba rusă, din recunoștință pentru Rusia, pentru sprijinul acordat, a refuzat să ia bacșiș – și imediat a primit de două ori mai mulți bani. Kovaliov și băiatul de la lift chiar s-au îmbrățișat.

Camera Nabokov a lui Kovaliov se dovedise a fi fermecătoare. I-am explicat că, după moartea Verei, acolo au refăcut tot, au împăr­țit apartamentul scriitorului în camere diferite, dar el a fost indignat de tavanul scund, înclinat, de ferestruicile înguste și balconașul minuscul.

– Cum a putut să trăiască aici?

În cameră, pe pereți erau fotografii vechi ale lui Nabokov și Kovaliov voia să o repete pe fiecare. A cerut prin telefon să i se aducă în cameră un șah și s-a așezat cu Irina la măsuța din balconaș, cum făcea Nabokov cu Vera lui. A trebuit să trag multe duble.

Și Kovaliov voia neapărat să se fotografieze la birou. Mi-am spus pentru prima dată: ce bine că Nabokov a murit!

Cînd Kovaliov și soția au ieșit din nou pe balcon, am deschis sertarul tainic – pata memorială despre care citisem cîndva și pe care de atîția ani visam s-o ating era la locul ei. Am atins-o cu degetul. Nu știu ce am vrut să simt. Dar Ianocika m-a împiedicat să simt ceva, ea a dat fuga și s-a uitat în sertar.

– Ce-i acolo? Arată-mi.

– Uite, privește!, am spus. O pată.

Ea s-a mirat și în mod clar era dezamăgită.

– O pată…

Kovaliov a anunţat că acea cameră e mult prea mică și s-a mutat în alta, uriașă. Eu, pentru două zile, am fost cazat la un hotel alături de gară. […]

La desert, Kovaliov a declarat:

– Cum poți să trăiești aici? E așa de multă tristețe! Oare voi trăiți aici? Vă acriți!

Mîncam pe banii lui și eram de acord în toate privințele.

– Aici, în Vest, a început el să expună, rumegînd cu plăcere, oamenii sînt lacomi după zgîrcenie, lasă totul pe ziua de mîine. Dar la noi, în Rusia, oamenii sînt lacomi după viață. Pentru că, dacă nu iei acum ceva de la viață, mîine se prea poate să nu mai iei nimic!

El mereu făcea totul cu lăcomie – mînca cu lăcomie, rîdea cu lăcomie, inspira cu lăcomie în nări vîntul de pe lac. Și se fotografia tot cu lăcomie, multe îi lipseau.

Dar cel mai mult lui Kovaliov îi plăcea să se fotografieze cu fetița. Se pare că el chiar o iubea. Îi spunea Iepuraș. Pentru mine era neplăcut, pentru că așa îi spuneam și noi băiețelului nostru, Iepuraș. Noaptea m-am tot învîrtit în patul meu de la hotelul de lîngă gară. Nu puteam să adorm din cauza disprețului față de propria persoană. Oare îl invidiez? De ce s-a oprit el în camera lui Nabokov, și nu eu? Doar eu îl iubesc pe Nabokov, doar cărțile lui m-au salvat odinioară. Nu știu de ce, mereu mi s-a părut că dacă o să ating pata aceea sacră o să primesc ceva important, ceva sfînt. Și uite, acum am atins-o – și ce am înțeles? Ce mi s-a revelat?

Stăteam întins, ascultam cum trec trenurile rare, tîrzii, și mi-au venit iar în minte aceleași gînduri meschine: ei, de ce Kovaliov își poate răsfăța soția și fetița, iar eu trebuie să îndeplinesc rolul de lacheu într-o familie bogată, pentru ca acest individ așa de mulțumit de sine să-mi dea bani pentru cadourile pentru fiul meu, pentru soția mea? Cine e el? În acea viață de rahat cînd puteai să faci o alegere între o mică ticăloșie – să taci, și una mare – să iei cuvîntul la tribună, el alesese de bunăvoie ticăloșia mare. Mereu, în orice timp, în orice țară există un minimum de ticăloșie de subzistență. Dar poți să te limitezi chiar la el. Sau nu, dacă vrei să primești ceva în viața asta? Uite, cum, prin ce ticăloșie a făcut el atîția bani? Deodată mi-am imaginat că mîine dimineață o să-i spun drept în față tot ce gîndesc și o să plec. Și abia atunci am adormit. […]

În acea seară am avut o discuție „de tren“. Irina s-a dus să o culce pe fetiță, iar eu și Kovaliov am stat la barul hotelului și el a luat o sticlă din cel mai scump coniac. Puțin probabil că îl interesam ca interlocutor, cel mai probabil avea nevoie pur și simplu de un martor al acestui firesc cu care comandase sticla de valoarea salariului lunar al unei casiere dintr‑un supermarket din Elveția.

Am băut. Coniacul chiar era remarcabil. […]

Am stat mult, în orice caz, nu fusese suficientă o sticlă și a început să mai comande pentru el încă un păhărel.

Kovaliov a povestit ceva neclar despre afacerea lui, despre ticăloșii cu care trebuie să aibă de-a face, despre cum îi e silă să se ocupe de toată mizeria asta și că face asta numai pentru Irina și Ianocika.

– Înțelegi, striga el așa de tare că toți din bar s-au întors către noi, pentru mine nu e nimeni mai scump pe lume ca Ianocika! Pentru ea pot să omor pe oricine! Numai să ridice cineva degetul împotriva ei! Pentru ea o să fac totul! O să devin chiar eu un ticălos! O să mănînc căcat! Dar asta pentru ea, înțelegi, pentru Iepurașul meu!

Și mi-a mai și spus confidențial la ureche că le asigurase soției și fetiței viitorul în Elveția, dacă se va întîmpla ceva cu el.

– Cine știe ce se poate întîmpla, a explicat el. Orice se poate întîmpla, dar eu am făcut tot ca Ianocika să poată crește aici. La voi. Printre floricele și ciocolată. Totul e asigurat!

Beat de tot, a început să recunoască că vor să-l omoare.

– Înțelegi, au angajat un criminal! Și eu știu asta! Și știu cine!

Se pare că deja nu mai înțelegea unde se află și cu cine vorbește, numai mugea beat:

– Dar eu n-o să mă predau lor așa simplu! O să mă țin cu dinții de viață, ai înțeles? Cu din­ții!

Am ieșit cu el din bar afară, să ne răcorim, și am coborît spre lac.

Am stat pe chei, nu se vedeau munții în ceață și se părea că ne aflăm pe malul mării. Kovaliov urla de să se audă pe tot Lemanul nocturn:

– Au angajat un criminal?! Pentru cine? Pentru mine?! Păi și eu pot să comand să omoare pe cine vrei!

Chiar se smucise că vrea să se scalde. Am încercat să-l potolesc, chipurile, poate și mîine să se scalde în Leman. Kovaliov îmi urlă ca răspuns:

– Păi poate că Lemanul tău mîine n-o să mai existe!

Am zîmbit:

– Păi unde să se ducă?

El a dat din mînă spre mine:

– Nu pricepi nici pe dracu! și a pornit cu pași nesiguri spre hotel. […]

A doua zi dimineața ne luam rămas bun, am ajuns la „Montreux Palace“ după micul dejun. Kovaliov arăta boțit, cu ochii roșii, tulburi. S-a uitat la mine cu o privire grea, neplăcută.

– Poate că ieri am trăncănit ceva în plus, uită! E clar?

Am dat din cap.

Bacșișul pe care l-am primit de la Kovaliov a fost regal. Într-un film bun ar fi trebuit să-i las banii pe masă și să ies mîndru. Dar noi nu eram în film.

M-am despărțit de Irina aproape amical, iar Ianocika pur și simplu s-a agățat de mine și nu voia să-mi dea drumul.

Nu ne-am mai văzut.

De ziua de naștere soția mea a deschis cutiile cu cadouri și eu aveam mare nevoie să aud rîsul ei fericit și să văd cum zîmbește în pătuț fiul nostru. […]

Peste vreo două luni, ca de obicei, m-am așezat la computer și am dat la știri de numele cunoscut. Se spunea că unul dintre conducătorii unei bănci cunoscute, Kovaliov, a fost împușcat pe stradă, lîngă casa lui. Știrile moscovite obișnuite din acea perioadă. Am verificat, a apărut fotografia cu fața cunoscută.

Am reținut că criminalul îl așteptase lîngă scară și a mai tras o împușcătură de control în cap – au văzut vecinii pe fereastră.

(2012)

 

Fragmentul face parte din volumul de povestiri Paltonul cu bridă, în curs de apariție la Editura Curtea-Veche Publishing în traducerea Antoanetei Olteanu.