Taos, un Balcic american, şi patroana sa culturală

La Muzeul de Artă şi Istorie din Albuquerque, statul New Mexico, a fost deschisă – între 29 octombrie 2016 şi 22 ianuarie 2017 – expoziţia Mabel Dodge Luhan & Company. American Mo­derns and the West. Această foarte complexă manifestare, organizată iniţial de Harwood Museum of Art din Taos – unde a fost deschisă între 22 mai şi 11 septembrie 2016, fiind apoi itinerată –, are ca motiv central figura unei femei de lume, animatoare şi promotoare a artelor la început de secol XX, a cărei activitate a avut un impact extraordinar în dezvoltarea culturală din zona sud-vestică a Statelor Unite, ţinut prin excelenţă rural şi agricol ce purta încă aura Vestului Sălbatic bîntuit de indieni războinici, de tîlhari, jucători profesionişti de cărţi, contrabandişti de alcool contrafăcut şi văcari beţivi, gata oricînd să-şi folosească revolverul de la şold.

Mabel s-a născut în 1879, într-o familie bogată din Buffalo, statul New York, fiică a Sarei şi a lui Charles Ganson, ambii descendenţi din părinţi bancheri foarte avuţi. Ca unică fiică, nu s-a bucurat de afecţiunea nici unuia dintre părinţi şi a tînjit după dragoste. A fost crescută cu guvernantă şi hrănită cu idealurile Epocii Aurite (The Gilded Age) a Americii, cînd protipendada, stăpînă pe averi fabuloase, îşi permitea să lase afacerile pe seama angajaţilor de încredere spre a se dedica propriei instruiri, susţinerii artelor, călătoriilor în Europa şi constituirii unor importante colecţii de artă modernă ori clasică. Era epoca lui Andrew Carnagie, a lui Henry Clay Frick, a lui Solomon R. Guggenheim şi a lui Robert Sterling Clark. De foarte tînără, a luat contact cu mişcarea cultural-artistică la modă, a călătorit la Paris şi şi-a făcut mulţi prieteni din lumea boemă. La 16 ani, aflată în Oraşul Luminilor, a fost introdusă în anturajul poeţilor, dramaturgilor şi muzicienilor care constituiseră avangarda finelui de secol XIX. Revenită acasă, se căsătoreşte în taină, împotriva voinţei părinteşti, cu fiul unui armator, cu care fuge mai întîi de acasă, pînă ce mariajul să le fie recunoscut şi acceptat. Din păcate, căsătoria va fi de scurtă durată, soţul murind într-un accident de vînătoare şi lăsînd-o văduvă la 23 de ani, cu un băieţel. Dar se consolează foarte curînd printr-un alt mariaj, în 1904, cu foarte bogatul arhitect Edwin Dodge, cu care va pleca în Italia; pînă în 1912, vor locui în apropierea Florenţei, într-o elegantă reşedinţă renascentistă, Villa Curonia, şi vor avea adesea oaspeţi din lumea colecţionarilor, artiştilor şi literaţilor, precum Gertrude Stein cu prietena sa Alice B. Toklas, actriţa Eleonora Duse, scriitorul André Gide şi pictorul Jacques-Emile Blanche – care i-a făcut un portret alături de odrasla ei. Obişnuia să se îmbrace în toalete inspirate de Renaştere şi să prezideze adunările ca o nouă Madame de Staël. Relaţiile dintre soţi se răcesc după ce Mabel are o relaţie furtunoasă cu şoferul familiei, soldată cu două tentative de sinucidere. Familia se întoarce în SUA, unde domnul Dodge o eliberează de orice obligaţii familiale şi-i amenajează un frumos apartament în Greenwich Village – aici inaugurează un salon foarte căutat de intelighenţia metropolei, cu care tînăra patroană şi mecena împărtăşea aceleaşi idealuri. Întîlnirile erau programate în fiecare miercuri seara, cînd Mabel avea casa deschisă.

Se va afla în cercul fotografului Alfred Stieglitz şi va publica articole în revista acestuia, Camera Work. Va mai colabora la două periodice de stînga, foarte radicale pentru acea vreme, foaia anarhistă Mother Earth şi The Masses, publicaţie printre ai cărei redactori – ce-i va deveni şi amant pentru o vreme – se număra poetul şi gazetarul John Reed, care va merge în Rusia la izbucnirea Revoluţiei bolşevice şi va publica volumul Zece zile care au zguduit lumea (1919).

Profitînd de libertatea acordată de soţ, duce o viaţă libertină, împărţindu-şi pasiunile amoroase între bărbaţi şi femei deopotrivă, aşa cum avea să consemneze, cu o dezarmantă sinceritate, în volumul Intimate Memories, publicat în 1933. În 1916, domnul Dodge cere divorţul şi, astfel, Mable scapă de orice legătură legală împovărătoare. Sub îndrumarea antropologului Raymond Harrington, experimentează un narcotic folosit de amerindieni, provenit dintr-un cactus, peyote. A fost preocupată de psihanaliză şi i-a frecventat pe cei doi psihiatri importanţi din America, Smith Ely Jelliffe şi A.A. Brill.

Recunoaşterea pentru preocupările sale în domeniul artelor şi pentru patronajul unor creatori i-a venit odată cu numirea ca vicepreşedinte onorific al Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani, care pregătea deschiderea expoziţiei de artă modernă europeană din Sala Arsenalului din New York – celebra Armory Show, din 1913. Mable a contribuit substanţial la acest eveniment artistic (graţie căruia America s-a deschis spre plastica modernă), atît prin contactarea unor prieteni colecţionari, pe care i-a convins să împrumute lucrări, cît şi prin aranjarea acestor lucrări în sală şi, deloc neglijabil, prin acordarea unor consistente ajutoare băneşti. În numărul din martie 1913 al revistei Arts & Decoration, a publicat un articol intitulat „Speculaţii sau postimpresionism în proză“ („Speculations, or Post-Impressionism in Prose“), în care vorbea despre această expoziţie şi de­spre prietena ei, Gertrude Stein, în calitate de literată şi colecţionară. Chiar în mijlocul primei pagini a articolului era reprodusă lucrarea lui Brâncuşi – M-me Pogany.

O nouă călătorie în Europa, în compania lui John Reed, o va aduce, prin intermediul Gertrudei Stein, în anturajul colorat şi boem al lui Pablo Picasso. O perioadă va locui cu iubitul ei la Villa Curonia, unde îl va avea ca invitat pe pianistul Arthur Rubinstein. Dar relaţia de cuplu nu rezistă, căci Reed se simţea prea izolat şi se plictisea fără adunările publice şi mişcarea sindicalistă care îl captivau. Decid să revină în America, iar el pleacă în Mexicul răvăşit de revoluţie, unde se alătură trupelor lui Panchi Villa spre a culege informaţii pentru reportajele pe care le va scrie la întoarcere.

Pentru a scăpa de atmosfera tensionată de după izbucnirea Marelui Război, Mabel se mută în localitatea Croton-on-Hudson, în nordul statului New York, unde e înconjurată de vegetaţie şi de prieteni vechi, pictorii Marsden Hartley, Robert Edmond Jones şi un plastician rus, Maurice Sterne, pe care şi-l va alege ca nou iubit – deşi Reed se alătură acestei colonii artistice sui generis, fiind repartizat în mansardă pentru a-şi finisa reportajele. Triunghiul amoros va dura o vreme, pînă cînd Mabel se va decide să se mărite cu Sterne. Dar la cîteva luni după cununie, îşi trimite soţul la Taos, în New Mexico, unde aflase că sînt peisaje mirifice şi o cultură tradiţională de mare forţă ce i-ar fi putut oferi pictorului subiecte noi, împrospătîndu-i imaginaţia. Odată stabilit la Taos, Sterne e entuziasmat şi îi scrie soţiei că acolo e locul ideal pentru ea spre a-i salva pe indieni şi a face cunoscută în restul lumii cultura lor milenară. În scurt timp, Mabel i se alătură. Dar, la fel de rapid, se îndrăgosteşte de un indian, Pueblo Antonio Lujan, care, la rîndu-i, simte atracţie pentru doamna din elită şi începe să-i facă curte în felul său: îşi instalează un cort în faţa locuinţei alesei inimii sale şi, în fiecare noapte, bate tam‑tamul pentru a o chema la el. Vrînd să-l alunge pe amorezul cu pielea roşie, Maurice Sterne îşi cumpără o puşcă, pe care nu are însă tăria să o folosească. Mabel dă curs avansurilor indianului, descotorosindu-se uşor de gelosul soţ rus, pe care, totuşi, îl va subvenţiona tot restul vieţii, chiar şi după ce vor fi divorţat.

Tony Lujan devine astfel noul iubit al lui Mabel, cei doi căsătorindu-se în 1923. Cumpără un teren pe care construiesc o casă cu 18 camere şi o incintă în interiorul căreia mai ridică cinci clădiri pentru găzduirea prietenilor din lumea cultural-artistică: literaţii Willa Cather, Aldous Huxley, D.H. Lawrence, plasticienii Marsden Hartley, John Marin, Agnes Pelton, Georgia O’Keeffe, dirijorul Leopold Stokowski, compozitorul mexican Carlos Chávez, balerina Martha Graham, fotografii Edward Weston, Paul Strand şi Ansel Adams – cel din urmă îi va face un memorabil portret proaspătului soţ, intitulat Un om din Taos, Tony Lujan. Descoperind frumuseţile zonei, Adams se apropie de indieni, fiind admis la ceremonialurile lor, de unde reţine imagini memorabile – ca în Dansul vulturului, San Ildefonso.

Pentru a nu crea probleme de pronunţie prietenilor de limbă engleză, Mabel îşi schimbă numele primit prin noua căsătorie din Lujan în Luhan. Prin acest ultim mariaj, ea a dorit să creeze o legătură între albii de cultură europeană şi nativii din New Mexico. Relaţia a produs oarece uimire şi presa a speculat-o: în periodicul The Ogden Standard Exa­miner, a apărut (în 1923) un articol cu titlu de senzaţie: „De ce s-a măritat regina boemei cu un şef indian“ („Why Bohemia’s Queen Married an Indian Chief“). A încercat ea însăşi să se asimileze prin port şi coafură: şi-a tăiat părul scurt, cu breton în stilul „paj“, a adoptat straiele colorate ale localnicilor şi bijuteriile de argint cu turcoaze. A colecţionat ceramică şi carpete ţesute din păr de capră, executate de femeile indiene.

A susţinut talentele locale: pe o nepoată a soţului, Merina Lujan, o încurajează să se dedice artei şi-i acoperă cheltuielile de studiu la Santa Fe Indian School. Cînd va deveni plasticiană, aceasta va semna Pop Chalee, iar lucrările ei vor urma stilul tradiţional amerindian de compunere şi reprezentare plată, bidimensională, a personajelor (My Wild Horses). Mabel s-a interesat şi de arta populaţiei mexicane din zonă, a colecţionat icoane şi sculpturi în lemn din mănăstirile (missions) spaniole ridicate în secolele XVII-XVIII şi a încurajat schimburile culturale interetnice. Marsden Hartley, care asimilase fovismul, expresionismul şi orfismul european, şi-a transpus sintaxa plastică în compoziţii cu un puternic accent decorativ (Portretul unui ofiţer german, Crucea de Fier, Abstracţie berlineză). Experienţa din New Mexico l-a marcat profund pe artist: în tabloul Un aranjament abstract al simbolurilor amerindiene (An Abstract Arrangement of American Indian Symbols) a alăturat un tepee (cort conic indian) alb, cu o tablă de şah în partea de jos şi cîteva simboluri preluate de la petroglifele triburilor din vechime sau de la pictura cu nisip practicată de vracii Navajo (valul, curcubeul, şoimul), care a fost folosită chiar pentru afişul expoziţiei. El a fost inspirat şi de naivitatea sculpturilor bisericeşti văzute în Taos, de aici rezultînd o compoziţie cu Maica Domnului (în faţa căreia bigoţii localnici depuseseră un pepene verde drept ofrandă): Blessing the Melon: Indians Bring the Harvest to Christian Mary for Her Blessing. Aceeaşi inspiraţie religioasă a făcut-o pe Georgia O’Keeffe să picteze o monumentală cruce cenuşie care se decupează pe un cer siniliu (Grey Cross with Blue). Un alt invitat al lui Mabel a fost pictorul cubist Andrew Dasburg, care confruntat cu lumina specială din New Mexico şi cu formele rectangulare ale locuinţelor din chirpici, a găsit consonanţe cu stilul pe care îl practica şi a semnat peisajul plin de sugestivitate Taos Houses (New Mexico Village). Prin intermediul romancierului D.H. Lawrence şi al soţiei acestuia, Frieda, Mabel a cunoscut-o pe pictoriţa britanică Dorothy Brett, venită să-şi viziteze prietenii în 1924. Ea s-a autoportretizat, alături de amicele ei Mabel şi Frieda, cu ţigareta în colţul gurii, în vreme ce, pe uşa deschisă, se vedea Lawrence, cu părul şi barba sa roşie, stînd sprijinit de un arbore, cu carnetul de însemnări pe genunchi. În 1922, Mabel reuşise performanţa de a-l momi în Taos pe literatul care produsese scandal prin scrierile sale considerate licenţioase, precum controversatul Fii şi îndrăgostiţi (1913). (În aceeaşi linie se va înscrie, în 1928, şi romanul Amantul doamnei Chatterley.) Relaţia dintre ei, însă, nu a evoluat prea bine şi scriitorul a părăsit casa Luhan, „Los Gallos“, mutîndu-se la o fermă din San Cristobal, la nord de Taos, apoi, în 1924, la Kiowa Ranch, pe Muntele Lobo – loc pe care tot Mabel i l-a oferit şi unde a încercat să-şi creeze propria colonie artistică. Fără a reuşi, a părăsit New Mexico în 1925. Totuşi, trecerea sa pe acolo a fost imortalizată de Mabel în scrierea Lorenzo in Taos (1932).

În 1915 – înaintea sosirii lui Mabel Dodge în localitate –, un grup de plasticieni fondaseră o confrerie, Societatea Artiştilor din Taos (Taos Society of Artists). Aceştia erau Joseph Henry Sharp, Bert Phillips, Oscar Berninghaus, Ernest Blumenshein, Herbert Dunton şi E.I. Couse – acesta din urmă fiind şi primul preşedinte al organizaţiei. Majoritatea acestor artişti erau adepţi fermi ai figurativului şi se dedicaseră, aproape exclusiv, tematicii western – indieni, cowboy, scene de luptă, ilustraţii pentru nuvele şi romane cu subiect din Wild West. Era evident că patroana moderniştilor, care avea cu totul alte precepte estetice, nu se putea apropia de ei, chiar dacă pe Blumenschein, care aborda şi peisajul, l-a acceptat şi cultivat. Societatea s-a destrămat în 1927, cînd Mabel devenise deja spiritul protector şi inspirator al locului. În 1923, în Taos a mai apărut un artist, rusul Nicolai Fechin (un excelent portretist şi peisagist), îmbiat să se stabilească acolo de climatul blînd şi uscat ce-i asigura stabilitatea şi îi promitea vindecarea ftiziei de care suferea. În 1927, Fechin a realizat cel mai interesant şi mai reprezentativ portret al lui Mabel Dodge, amestecînd cu eleganţă cromatica specifică ţinutului cu alura autoritară a unei ţarine din vechime, bine înfiptă pe tronul ei şi împodobită cu bijuterii indiene, cu turcoaze.

În 1947, Mabel Dodge Luhan publică volumul Taos şi artiştii săi (Taos and Its Artists), în care prezintă întreaga pleiadă de plasticieni pe care i-a atras în New Mexico. Deşi a fost o mare promotoare a talentelor locale, încurajînd artişti amerindieni şi mexicani, în cartea sa nu pomeneşte de nici unul dintre aceştia, referindu-se doar la plasticienii albi, de cultură europeană, pe care i-a cunoscut îndeaproape – pe unii chiar în intimitate – şi cărora le-a dezvăluit frumuseţile regiunii. Aşa cum a etichetat-o, atît de inspirat, Marsden Hartley, Mabel Dodge Luhan a fost o „creatoare de creatori“! Personalitate puternică, inteligentă, informată şi cultivată, fermă în opinii şi în decizii, bogată şi independentă, generoasă şi prevenitoare cu oamenii de cultură, adevărată suverană în Taos, ea a reprezentat un catalizator al mişcării artistice a timpului său, la fel cum a fost Regina Maria pentru Balcic.

Cînd a trecut la cele veşnice, pe 13 august 1962, a fost înmormîntată în cimitirul fondatorilor acelei comunităţi, în apropierea lui Kit Carson, marele cercetaş, deschizător de drumuri şi pionier al Vestului. Nu putea să i se facă o cinste mai mare decît aceasta: să fie acceptată să-şi doarmă somnul veşnic în compania descălecătorilor, a întemeietorilor. Pentru că şi ea a fost o întemeietoare de viaţă cultural-artistică, pe care a patronat-o aproape o jumătate de secol, întreţinînd flacăra emulaţiei cratoare.