„Secolul al XVIII-lea se află situat între tentațiile fantasticului și realismul cel mai atroce“
Interviu cu Doina RUȘTI
- 10-03-2017
- Nr. 863
-
Andreea BARBU
- Literatură
- 2 Comentarii
Prolifică, plasîndu-și romanele în felurite epoci istorice, Doina Ruşti revine în această lună cu un roman intitulat Mîța Vinerii, cu acțiunea plasată într-un București de secol XVIII, în care confluențele fanariote, turcești și franțuzești își fac loc într-o narațiune fantastică, din care nu lipsesc vrăjitoriile și apelul la rețete culinare magice. Pornind de la acest roman, am vorbit și despre celelalte scrieri, unele dintre ele traduse în străinătate. În Mîța Vinerii, reveniți la perioada fanariotă. Care sînt resorturile care v-au făcut să vă întoarceți la acea perioadă, după Manuscrisul fanariot? În afară de dragostea pentru secolul al XVIII-lea, a mai fost și interesul pentru medicina populară. Multe dintre rețetele magice, cu valoare apotropaică sau sanitară, se pierd în această perioadă. Elixirele abracadabrante pe care le inventează Cantemir în Istoria ieroglifică au un suport real, regăsibil în puținele informații pe care le avem despre secolul fanariot, în care se înmulțiseră medicii și conflictele cu vracii și vindecătoarele. Totodată m-a intrigat faptul că domnia lui Constantin Hangerli se rezumă de cele mai multe ori la sfîrșitul său dramatic. Mie mi se pare cu mult mai interesant faptul că acest domn era fiul unui medic din Stambul. În istoriografia fragilă a veacului […]
# ce trist, domnule Dedalus, ca va molestati muza
Nu se pretind unii autori, oare, deasupra faptelor lor? Să îți atribui florilegii de caracteristici la care nimic, în fond, nu te recomandă, să te erijezi în replica fidelă a cutăruia sau cutăruia autor al cărui talent literar, la drept vorbind, nu-l vei poseda niciodată, să vorbești despre propriile tribulații pseudo-intelectuale în termeni declamatori la a căror folosire cu optimă probitate nu ești predispus deloc—iată o procesiune de fapte emetice pe care foarte mulți scriitorași de mâna a doua și a treia, printre care și doamna Doina Ruști, nu se pot din a le abuza. Dacă această mixtiune indecentă de proză facilă îmbibată ca într-o pastișă ieftină cu cel mai sordid fel de fantastic trivializat până la vulgaritatea supremă, devenind sinonim cu prozaicul și sporadice detalii istorice introduse brutal în arhitectura unei construcții narative și-așa precare, asupra căreia mai intervin și poza sempitern afectată și epuizatul palid caracter moralizator este, conform elogiilor, sau auto-elogiilor, prezente chiar și-n acest simpatic interviu, cititorilor naivi și autorilor suferind de-o hipertrofiere a ego-ului, unul dintre vârfurile literaturii române contemporane (și chiar internaționale!!!) atunci putem zice resemnați că suntem într-o situație fără ieșire, iar singurii autori pe care-i merităm, în calitate de cititori aflați sun influența cine știe cărei forțe abjecte și meschine, sunt aceste non-entități cu etichete de scriitori. Scârbă, dezgust, spasme și indigestie.
Și-n final, o notă proastă pentru reporterul care a adresat întrebările acestea impertinente și lipsite de orișice formă de viață.