Insula Sahalin și România

Un excelent manual și îndreptar metodologic pentru lupta anticorupție și activiștii anticorupție de astăzi din România ar putea fi lucrarea Insula Sahalin a lui Anton Pavlovici Cehov. Distins scriitor rus – e la modă azi să strîmbăm din nas la orice e rusesc –, apreciat prozator și dramaturg de prestigiu, dar și om de omenie. Dacă aceasta ar putea fi o profesiune în sine… În cazul lui însă a fost. Pentru că a practicat medicina nu la nivel teoretic și nici din vîrful buzelor pentru cuconetul și liber-cugetătorii din Moscova sau Sankt Petersburg, ci la modul real, ajutînd și îngrijind bolnavi proveniți dintre mujicii fără parale sau cinovnicii amărîți pripășiți pe te miri unde. Activitatea lui în plan social și de binefacere – a donat bani pentru construc­ția diferitelor școli sau spitale – este, din păcate, prea puțin cunoscută. Ca și drumul făcut în mod special în Insula Sahalin, undeva la mama dracului, dincolo de unde se termină Asia, în apropierea Japoniei, într-un ținut izolat, transformat în loc de detenție. Dar și de viață. Pentru fel de fel de pușcăriași, cu diferite forme de pedeapsă, ocnași, foști deținuți, coloniști, băștinași (ainu și ghiliaci, urmașii unor vechi populații autohtone, peste care au venit japonezii și apoi rușii), soldați și militari cu grade înalte, funcționari civili de toate gradele.

O insulă transformată în închisoare. Despre viața și condițiile de detenție, despre acești oameni, năpăstuiți ai sorții – cine poate fi scutit de a nu cădea într-o greșeală, mare sau mică, ce te poate transforma dintr-un cetățean onorabil într-un simplu condamnat fără prea multe drepturi? – realizează o adevărată cercetare doctorul Cehov. Toate detaliile acestei aventuri – sau cum s-o numim, pentru că totul a fost ieșit din comun, dincolo de sănătatea și de bolile lui Cehov, de condițiile precare de transport ale vremii (Transsiberianul, care urma să facă zece zile de la un capăt la altul al Rusiei, peste Urali și Siberia, încă nu era construit) – sînt cuprinse într-o carte extraordinară dedicată vieții lui Cehov de către scriitorul franco-român Virgil Tănase. Monografia Cehov, scrisă direct în franceză și apărută la prestigioasa Editură Gallimard, s-a tradus și în limba română, la Editura Tracus Arte, în 2015. Acolo găsim povestea acestei aventuri căreia A.P. Cehov îi dedică cercetarea etnografică, sociologică, demografică, istorico-geografică, aceasta conținînd numeroase observații medicale, dar și botanice sau zoologice, antropologice oricum – statistici și tabele de toate felurile –, o cuprinzătoare adunare de date și informații culese pe teren, despre viața și moartea oamenilor, sub titlul Insula Sahalin. Însemnări de călătorie (Editura Polirom, 2017). Un prea puțin circulat text generat din dragoste de oameni.

Avem și cîteva povești nonfiction, exotice pentru noi, nu lipsesc glosele și parantezele spumoase care pot da farmec oricărui fapt divers, text poate anost pe alocuri prin mulțimea de informații și date adunate – fără pretenția de a fi și studiu –, dar care dau conturul teribil a tot ceea ce se întîmplă cu oamenii într-o uriaș spațiu de detenție. De ce insistăm cu acest aspect? Nu peste multe zile, în Turcia – pe 16 aprilie –, se va desfășura un referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea, dincolo de prerogativele lărgite solicitate de actualul președinte Erdoğan. Pedeapsa cu moartea a fost abrogată în multe țări – inclusiv în cele din Uniunea Europeană, după lungi dispute, pro și contra. Pagini incisive și emoționante are și Albert Camus despre acest subiect, la care a adăugat și o poveste cu tatăl său. Vajnic susținător al pedepsei capitale și al unei justiții impenitente, acesta, după o participare voluntară la o ghilotinare, a bolit – eufemistic spus – trei zile și i-a trecut cheful de a mai fi un susținător al acesteia. În cartea lui Cehov, găsim și aceste aspecte – foarte dure, pedepse corporale sau chiar execuții, dar relatate sec, la rece, fără patimă sau oferind lecții morale. Omul nostru e medic, dar și scriitor. Stă de vorbă cu deținuții, cu toată lumea, inclusiv cu autoritățile. Cehov vrea să știe și să priceapă ce se întîmplă cu acești oameni.

Nu insistăm pe detaliile cărții, extrem de interesante sub toate aspectele, dar am vrea să reținem doar un singur fapt. Care ar putea fi de folos celor care lucrează nu doar în sistemul penitenciar românesc, ci în ceea ce se numește, generic, Justiție. A trimite un om în judecată, a-l cerceta, judeca, apoi a-l condamna și a-l trimite în detenție pentru a ispăși o vină dovedită și probată exemplar și fără tăgadă – ce e aia suspiciuni rezonabile? – nu pot fi o simplă joacă. Chiar și meserie. Procurorii sînt astăzi asimilați magistraților. Au căpătat puteri discreționare și nu dau socoteală nimănui. CSM este un organism impotent, iar avocații și judecătorii nu pot îndrepta din mers niște abuzuri. Un vechi dicton, latin parcă, spunea că mai bine scapă de pedeapsă cinci făptași de rele decît să fie condamnat un nevinovat. CEDO aduce pe bandă rulantă exemple de malpraxisuri juridice, fără ca vreun magistrat român să plătească în vreun fel. Plătește Statul român, adică noi toți, de la buget.

O lege a răspunderii magistraților devine imperios necesară. Dincolo de furiile unor opțiuni – care sînt politice și nu legate de oameni și destinul lor –, dincoace de o anume indiferență (sau, uneori, implicare interesată a unei părți) față de soarta oamenilor. Chiar și adus în fața Justiției, fiecare cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție. De care, în ultimii ani, ca urmare a mediatizării cazurilor culese din vîrful piramidei social-politice românești, s-a ales praful. Odată filmați cu cătușe la mîini și plimbați prin fața camerelor de televiziune, fiecare cercetat devine un paria. Un gunoi, chiar dacă e vinovat sau nu. Cum s-a întîmplat uneori, de prea multe ori. De aceea, nu comentăm situația de ultimă oră cînd ministrul Justiției din România va prezenta public o evaluare a șefilor DNA și Procuraturii Generale, nu vom comenta nici vizita intempestivă a ambasadorului american la același minister, nici vizita șefei DNA imediat după, nici recomandările Comisiei de la Veneția sau deciziile Curții Constituționale. Am recomanda însă tuturor angajaților Ministerului Justiției, DNA-ului, Procuraturii Generale și ai celorlalte instituții de profil, ai Direcției Generale a Penitenciarelor și celor care își ispășesc diverse condamnări în închisorile românești, de ce nu, președintelui României, prim-ministrului, șefilor celor două Camere și membrilor Parlamentului și administrațiilor locale, ONG-iștilor care combat zi de zi pentru eradicarea corupției, tuturor cetățenilor României să aibă la îndemînă această carte a lui Cehov. Insula Sahalin poate deveni o țară întreagă. Printr-o funcționare proastă a Justiției. Prin frică, suspiciuni de tot felul, denunțuri mai mult sau mai puțin probate, prin acuze nedovedite, prin sentințe partizane sau cu totul aiurea. Nedrepte. Cu gîndul la binele oamenilor, buni și răi deopotrivă – de remarcat înțelegerea și generozitatea cu care îi privește Cehov pe cei condamnați, care, la urma-urmelor, alcătuiesc un popor. Și nu o populație decăzută din drepturile sale fundamentale. Corupția poate fi combătută și fără isteria luptei anticorupție care a cuprins toată România. E vorba despre oameni și despre viețile lor. Asta nu trebuie uitat. Nu corupția ucide, ci indolența, indiferența, răutatea, egoismul, lipsa de generozitate și umanitate din noi. Ale întregii societăți.
Koneț filma!